Spaţiul sacru (2)

În pisania bisericii, se poate citi: „Această sfântă biserică, cu hramul sfinților Arhangheli, au fost durată prin smerenia și cu arginții credincioșilor țărani români, în satul Albac, din Munții Apuseni, la anul de la Hristos 1746. Ci în curgerea anilor, înmulțindu-se norodul, s'au zidit biserica mai mândră în locul acestei sfioase bisericuțe de lemn, care, așa, ajunse în prag de pieire. Și, aflând-o spre pieire Ion I. C. Brătianu în anul 1907, când străbătând drumurile Ardealului ajunse în Albacul lui Horia, nu s'au îndurat de dânsa, ci au adus-o lemn cu lemn de au înălțat-o aici, pe dealul Floricăi. Și au vrut Ion I. C. Brătianu să fie târnosită această biserică în care s'au rugat odată Horia pentru norodul său și să fie închinată celor care fără de număr și fără de nume s'au jertfit pre ei întru slava și mărirea norodului român. Și, de preste moarte, împlinindu-se gândul lui Ion I. C. Brătianu, s'au târnosit această sfântă biserică acum, în anul dela Hristos 1941, luna Mai, ziua cea de-a patra”.

Textul acesta este plin de idei folositoare, adevărate, pentru zilele noastre. Merită să fie aprofundat, comentat, valorificat. Dar nu despre el vreau să vorbesc, ci de conţinutul simbolic al arhitecturii sacre de lemn. La fel ca majoritatea bisericilor de lemn din ţară, şi aceasta din Albac restaurată la vila Florica, este atinsă de frumuseţea unică a veşniciei născute la sat. Utilizarea în exclusivitate a lemnului şi a potenţialului său expresiv specific, ne transmite ideea de uniune, de unitate, de comuniune. Prin urmare pune accentul pe legătura de iubire între entitățile Sfintei Treimi, în forma cea mai potrivită a Inimii, atât de miraculos consonantă cu peisajul natural şi cultural al satului românesc.

Această capodoperă salvată de la dispariţie de Ion I. C. Brătianu, a fost înlocuită pe la 1885 de o biserică nouă din zid. Comparaţia între cele două realizări ne permite să facem încă un pas spre înţelegerea legăturii profunde dintre materialul de construcţie şi arhitectură în toate planurile: funcţional, estetic, simbolic. Observăm că noua biserică din Albac, din zidărie de cărămidă, mai mare în toate cele trei direcţii decât cea din lemn, este de fapt o pastişă stângaci realizată, încearcă să reproducă destul de rudimentar imaginea, volumetria arhitecturii de lemn. S-a întâmplat astfel ceva demn de comentat. Privindu-le pe amândouă în acelaşi timp, observăm că prima este o biserică românească, cealaltă nu. De unde această neconcordanţă?

Putem presupune că la apariţia primelor ctitorii realizate din cărămidă şi piatră, o dată cu structurarea politică a comunităţilor româneşti în unităţi statale puternice, spaţiul sacru era dominat de bisericile de lemn. De altfel în istoricul multor biserici se vorbeşte despre existenţa unor biserici de lemn mult mai vechi. Modelele primelor biserici de zid erau, evident, cele bizantine. Una dintre cele mai vechi, mai bine păstrate, mai reprezentative biserici din România este Sf. Nicolae Domnesc din Curtea de Argeş. Planul în crucea greacă înscrisă, cu trei abside spre răsărit şi cu o structură volumetrică pe înălţime clară, echilibrată şi bine proporţionată, este de inspiraţie bizantină constatinopolitană. Există însă un aspect evident diferit, care dă specificitate românească arhitecturii sacre de zid, chiar dacă modelele nu puteau fi altele decât cele bizantine, anume, elansarea pe verticală. De regulă bisericile româneşti au lungimea de la intrare până la absida altarului egală cu înălţimea până la vârful cupolei. La Sf. Nicolae Domnesc cele două dimensiuni sunt de 23 de metri.

Dacă bisericile de lemn au fost, în general, anterioare celor de zid, aşa cum ne demonstrează cele două biserici din Albac, atunci modelele de arhitectură bizantină reconstruite în spaţiul românesc pentru a răspunde nevoii de reprezentativitate –- Sf. Nicolae Domenesc este o biserică mare, impunătoare, raportată la standardele epocii în care a fost construită – au suferit acest transfer de imagine de la structurile de lemn, natural înalte, la cele de zidărie, trecându-se peste principiile de stabilitate ale structurilor de zid.

În concluzie, arhitectura de mare valoare a patrimoniului nostru cultural alcătuit din biserici de lemn şi biserici de zid s-a născut într-un spaţiu specific, unde specificitatea structurilor folosite, lemn, respectiv cărămidă şi piatră, au condus la expresii volumetrice diferite, dar, în acelaşi timp, au rămas biserici româneşti într-o unitate a semnificaţiilor generale uimitor de diversă, personalizate, pentru fiecare monument de arhitectură sacră în parte.

Dr.arh. Ionel Corneliu Oancea este manager al unei companii de soluţii arhitecturale; a fost arhitect-şef al Iaşului