Spiridonia şi lecţiile istoriei

Această lucrare, graţie unei munci asidue de cercetare, este un excelent ghid în aprofundarea unui capitol extrem de consistent din istoria noastră – cel al filantropiei medicale născute în ograda Bisericii. De altfel, Părintele profesor Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi şi îndrumătorul tezei de doctorat, a subliniat, în intervenţia sa, „importanţa şi unicitatea probabil chiar în lume” a acestei Epitropii numite, pe scurt, Spiridonia.

Mai jos, am selectat doar câteva informaţii care, în sine, sunt grăitoare pentru importanţa acestui aşezământ fondat în 1752 de ctitorul Ştefan Bosie şi care a activat neîntrerupt până la 1948, când a fost desfiinţat de un regim ostil lucrării Bisericii. În timpul comunismului, Biserica „Sfântul Spiridon” a funcţionat ca paraclis mitropolitan, neoficial fiind şi paraclis al spitalului, o raritate pentru acele vremuri. În 1991, Biserica „Sfântul Spiridon” devine parohie, din 2005 fiind încredinţată Părintelui Marian Timofte, ca paroh.

Spitalul „Sfântul Spiridon” – care funcţionează şi azi cu această titulatură – a fost primul, dar nu singurul aşezământ medical zidit de Epitropia Mănăstirii „Sfântul Spiridon”. Istoria mai consemnează alte 11 spitale şi alte 6 instituţii zidite „pentru ocrotirea bătrânilor, orfanilor, infirmilor şi a celor suferinzi de boli psihice”, răspândite practic pe „tot teritoriul Moldovei (de la Botoşani până la Galaţi), inclusiv în stânga Prutului”.

La Spitalul „Sfântul Spiridon” erau trataţi gratuit toţi cei aflaţi în suferinţă, fără nici un fel de discriminare, indiferent de religie, etnie sau alte considerente. Un lucru ce astăzi pare firesc, dar pe vremea aceea era destul de rar întâlnit.

Aşa cum a subliniat în luarea de cuvânt de la susţinerea tezei de doctorat medicul şi profesorul Eugen Târcoveanu, „prima unitate ambulanţieră din ţară s-a înfiinţat cu ajutorul acestei Epitropii”, la Iaşi. Mai mult, spitalul avea o farmacie care dădea medicamente celor săraci, pe principiul numit astăzi „reţete compensate”.

Spitalul „Sfântul Spiridon” a avut şi o contribuţie esenţială „la apariţia şi dezvoltarea învăţământului medical universitar ieşean”, mai ales prin medicii pe care, la începuturi, i-a adus din Occident. Iaşul avea, aşadar, anvergură europeană încă din acele vremuri.

În fruntea Spiridoniei au fost numeroase personalităţi, între care aş menţiona, în chip deosebit, pe profesorul Gr. T. Popa, al cărui nume îl poartă astăzi Universitatea de Medicină şi Farmacie din Iaşi. Fără nici un fel de comentariu, vă voi lăsa să lecturaţi, în final, un pasaj consistent din cuvântul pe care acesta l-a rostit, în calitate de epitrop al Epitropiei, pe 2 martie 1940, în Biserica „Sfântul Spiridon”.

„Vremurile în care trăim s-au înăsprit mult din punct de vedere al sufletului omenesc. În ciuda marilor progrese pe care le-a făcut iscusinţa omului, de pe urma căreia a ieşit o uşurinţă de trai nebănuită, calităţile morale au scăzut până la o treaptă vecină cu aceea a sălbăticiei. Plăcerea momentului a ajuns să fie suprema virtute şi bunurile sufletului s-au risipit până la istovire. Oamenii vor să trăiască în huzur trupesc şi fără înălţare a sufletului. De aceea nu a fost, poate, o epocă mai crudă în trecutul omenirii decât cea de azi. Vărsarea sângelui nu mai sperie pe oameni, cruzimea pare a fi dorită şi neomenia nu mai ruşinează. Să privim în jurul nostru cu oarecare atenţie, să ascultăm faptele vremii noastre şi ne vom da seama cât de mult s-a animalizat omul. Popoarele se încaieră, statele fac războaie tăgăduind că le fac; oameni foarte abili şi îndrăzneţi aruncă moartea de pretutindeni peste spitale, peste biserici, peste copii şi oameni bătrâni, fără apărare. Oamenii şi-au omorât sufletul şi se cred semizei. Dar, până la urmă, ei vor înţelege că sunt totuşi făpturi slabe, menite pierii, care nu pot atinge veşnicia decât prin spirit, prin sufletul înălţat către Dumnezeu. Această înălţare se face însă numai prin ceea ce se cheamă faptă bună” (Gr. T. Popa).

Orice asemănare cu realitatea zilelor noastre este – sau nu? – pur întâmplătoare.