Spiritul de turmă

Nu se foloseşte degeaba cuvântul „spirit” în expresii precum „spirit de glumă”, „spirit inventiv”, „a aţâţa spiritele”, „spirit de turmă”. E ceva acolo care există independent de persoana ori persoanele implicate în fenomenul sau acţiunea respective. Este o entitate care preia controlul şi faţă de care nimeni nu mai poate avea vreo influenţă, o entitate naturală asemenea valurilor mării, vântului, avalanşelor. Fiind inexplicabilă, ea este genială, adică imprevizibilă, cu totul originală, autentică şi de nestăpânit.

Eram la un antrenament de volei pentru copii dintr-o sală de sport şi antrenoarea le-a explicat sportivilor în timpul perioadei de încălzire să alerge toţi până la fileu cu genunchii la piept, apoi să se întoarcă de unde au plecat. După câteva ture le-a spus să schimbe exerciţiul: să alerge ca la început până la fileu, dar să se întoarcă la locul de pornire cu spatele pentru a încălzi şi alte grupe de muşchi. Dacă la primul set de ture treaba a mers brici, la cea cu spatele a intrat în acţiune spiritul de turmă: câţiva neatenţi sau uituci au revenit în alergare tot cu faţa. O mare parte dintre cei atenţi, observând totuşi că se merge ca la început, s-au întors şi ei. Erau aşadar câţiva care se întorceau cu spatele şi o parte cu faţa. Antrenoarea vorbea cu cineva şi nu era atentă. La tura a doua toţi s-au întors cu faţa fără să comunice între ei, fără ca altcineva să le spună ce să facă. Şi toţi au greşit! Aici a intervenit entitatea turmei care a dictat fără drept de replică următoarea comandă: toţi faceţi ca majoritatea! Nu a îndrăznit nimeni să contrazică „spiritul”, nici nu aveau cum pentru că acesta, cum spuneam la început, e mai puternic şi mai presus de orice voinţă individuală, nu i te poţi împotrivi orice ai face, există un exponent al lui în tine care se activează de fiecare dată când e chemat de afară şi te stăpâneşte completamente.

Când a terminat antrenoarea de vorbit, copiii deja făcuseră toate turele greşit, iar muşchii vizaţi la început au rămas neîncălziţi, dar asta să fie singura pierdere…

La ţară fiind vara asta am avut la un moment dat delicata misiune să mut o turmă mică de oi dintr-un loc în altul, mai precis să le scot dintr-o grădină, să le mân pe drum în sus aproximativ 30 de metri, apoi să la bag în altă grădină. Treaba mi se părea extrem de simplă aşa că am intrat în acţiune cu mare entuziasm, având drept ajutoare pe cei doi copii şi încă un adult, o femeie, tot orăşean. Am organizat repede oamenii pe traseu şi eu am intrat la oi, ca lupul… Încercând să obţin un efect rapid m-am plasat în spatele animalelor şi am început brusc să agit mâinile în aer, să strig şi să fluier. Spre marea mea surprindere oile au reacţionat atât de bine, încât au zbughit-o ca turbatele şi în formaţie compactă pe poartă, trecând ca fulgerul prin „cordonul” uman organizat de mine care n-a rezistat nicio secundă la forţa naturii, şi îndreptându-se pe drum în sus spre pădure unde cu siguranţă nu le mai găsea nici dracul. La fel de repede am intrat cu toţii în panică, nu aveam atâţia bani la mine cât să plătesc 15 oi!… Faza şi mai delicată era că drumul se prezenta ca un tunel strâmt, delimitat de garduri, care urca pieptiş dealul şi se termina fix în pădure, şi nu exista nicio posibilitate vizibilă de a tăia calea turmei. Şi la viteza cu care o porniseră dobitoacele nu se întrevedea nicio soluţie de îndreptare pe calea cea bună. Copiii rămăseseră şocaţi în mijlocul drumului, cu beţele în mâini neputincioase, femeia ţipa şi se pornise să urce dealul haotic gâfâind speriată.

După câteva clipe de blocaj şi uimire am analizat un pic situaţia, mi-am dat seama că trebuie să recurg la soluţii radicale, să trec în modul de război când totul e posibil şi, fără să stau pe gânduri, fără frică de noroi, căpuşe, scaieţi şi alte pericole am sărit sprinten primul gard în direcţia oilor. Am găsit resurse nebănuite de a urca dealul şi de a sări alte garduri în timp record şi fără să leşin, şi am ieşit, spre norocul meu, înaintea turbatelor. După ce mi-am tras sufletul, timp în care am fost privit cu atenţie maximă de toate patrupedele, am început să le mân încetul, cu mult calm şi vorbe dulci de data asta, spre destinaţie. În urma mea a apărut şi femeia roşie toată la faţă şi moartă de oboseală.

Spre norocul meu copiii s-au orientat la sosire şi au blocat celelalte căi de acces greşite. Oile nu aveau alt drum decât să intre vesele în cea de-a doua grădină. Dar asta nu a fost tot, a apărut altă criză: din cauza îmbulzelii poarta s-a închis şi animalele rămase au început să se împingă una pe alta în ea ca nebunele. Cele din spate făceau o presiune atât de mare, încât cele din faţă erau pur şi simplu călcate în picioare. Făcând o diversiune tot cu mult calm să nu le sperii din nou, am reuşit să creez un scurt moment de acalmie suficient pentru a lăsa poarta să se deschidă din nou singură şi să lase restul oilor să intre.  

La Seul a avut loc de curând o tragedie absurdă în care au murit peste 150 de persoane în mod fulgerător. Motivul a fost unul care ar putea părea cu totul absurd: o înghesuială de pe stradă. La prima vedere este de necrezut, dar ştiind experienţa cu oile amintită mai sus mi-am imaginat imediat cum au stat lucrurile. Cei din spate au creat o presiune atât de mare, încât cei din faţă au fost efectiv călcaţi în picioare şi omorâţi. Oamenii aceia au fost ucişi de spiritul de turmă, de acea entitate naturală sălbatică ce stăpâneşte grupuri mari de animale. Cine spune că omul nu e animal ar trebui să se gândească la acest exemplu.

Sunt multe alte situaţii când spiritul de turmă devine ucigaş, cum ar fi atunci când balene sau bancuri de peşti eşuează la mal, sau când bizonii sau vacile se aruncă în prăpastie, dar ceea ce mă intrigă cel mai mult este faptul că tragedia nu poate fi evitată. Situaţia este de aşa natură că nimeni nu poate opri nebunia şi niciun individ nu poate fi extras din mulţime şi plasat în alt loc, nimeni nu poate fi convins că se îndreaptă spre moarte, spre o catastrofă, toţi sunt prinşi ca într-o plasă invizibilă formând un corp comun, compact, cu propria gândire, personalitate, propriile porniri şi idealuri.

Doar nebunii ies din turmă pentru că ei şi-au pierdut legătura cu spiritul social, au fost racolaţi de altul, unul numai al lor, incoruptibil. De aceea, dacă vezi un om care umblă pe câmpii în timp ce restul stau înghesuiţi într-un oraş aglomerat şi murdar, să ştii că acela nu e sănătos la cap…

Briscan Zara este scriitor şi publicist