Statuia din faţa instituţiei

Cu toţii cunoaştem genul acela de femeie care nu permite nimănui din familie să-şi bage nasul în gospodăria ei deoarece crede cu tărie că nimeni nu e capabil să facă lucrurile mai bine decât le face ea însăşi. Când e nevoită să lase casa pentru o călătorie neprevăzută sau, ferească sfântul!, ajunge pe un pat de spital din cauza epuizării fizice, constată cu stupoare că absenţa de acasă nu a provocat nimic groaznic: casa nu s-a prăbuşit, copiii nu au murit de inaniţie, praful nu l-a acoperit pe soţ, ba mai mult soţul s-a dovedit a fi un personaj responsabil cu treburile casnice în care doar ea era, în opinia ei, specialist. Psihologul Eric Berne numea acest gen de femeie, într-una din lucrările lui, gospodina chinuită.

Prim-ministrul britanic Margaret Thatcher nu a fost numită întâmplător „Doamna de Fier”. Ea spunea mereu: „M-am născut să lucrez”. Bill Gates a lucrat intens la proiectul Microsoft timp de şase ani, perioadă în care şi-a luat aproximativ două săptămâni libere. Scriitorul englez Jack London scria, se pare, 20 de ore pe zi, astfel că până la 40 de ani, când a încetat din viaţă, a dat lumii vreo 200 de povestiri, 25 de romane, multe articole în presă. După cum vedem chiar şi unele personalităţi amintesc de gospodina noastră. Dar nu toată lumea care trăieşte în numele muncii are destinul acestor personalităţi cărora le suntem astăzi recunoscători pentru beneficiile tehnologiei sau pentru vestitele romane ori pentru desenele animate, dacă ne gândim să-l alăturăm tripletei şi pe Walt Disney, cel despre care se spune că nu dormea mai mult de două-trei ore pe noapte, având însă o disciplină strictă în ceea ce privea munca sa. Mulţi dintre salariaţii zeloşi, căci asupra lor ne vom opri oleacă astăzi, se aleg, nu cu gloria eternă a celor menţionaţi anterior, ci, mai degrabă, cu o căruţă de probleme care depăşesc spaţiul şi domeniul de activitate al biroului – cefalee, insomnii, depresie, nervozitate, crize de isterie, boli ale organelor vitale, divorţuri, uneori chiar consum de alcool, fiindcă e singura cale ce le asigură relaxarea şi distragerea atenţiei de la pasiunea vieţii lor, dragul de a munci neobosit.

Intrat recent în vocabularul nostru, workaholismul, chiar dacă nu este încă recunoscut ca o boală psihică, deşi are toate şansele să fie, reprezintă nevoia necontrolată a cuiva de a munci continuu. Este o nevoie compulsivă născută din dorinţa de a avea succes, de a câştiga reputaţie, funcţii, respect, o nevoie care, odată împlinită, oferă o satisfacţie inegalabilă şi o stare de euforie ieşită din comun, de care nu orice salariat beneficiază după cele opt ore de muncă pe zi. De fapt, workaholismul, ca multe alte „isme”, este o formă de dependenţă aidoma celei de alcool, de tutun sau droguri, iar gestionarea unei persoane workaholice nu este deloc atât de uşoară pe cât pare. Cauzată de o stimă de sine scăzută, ce se exprimă prin dorinţa arzătoare de a fi valorizat şi apreciat permanent de cei din jur, precum şi de obsesia faţă de succesul profesional, împletită cu frica de eşec, ambalate în ţipla unui perfecţionism acerb, dependenţa de muncă e, de fapt, o evadare – ca şi în cazul alcoolismului, în faţa tulburărilor emoţionale cu care o persoană se confruntă, dincolo de toate acestea, în relaţiile ei cu ea însăşi şi cu cei din jur, relaţii care sunt defectuoase sau pentru care nu are abilitatea şi puterea de a le gestiona. Fugind de propriile neîmpliniri şi insatisfacţii în viaţa sa de zi cu zi, persoana se refugiază, aşadar, în câmpul muncii. Persoana dependentă de muncă poate fi greu de identificat din masa salariaţilor ambiţioşi, responsabili şi cu adevărat harnici, mai ales că îşi va justifica întotdeauna adicţia folosind argumente convingătoare. „Întotdeauna am fost ambiţios, am dovedit tuturor şefilor că fac mult mai mult decât alţii, toţi m-au apreciat pentru cât de mult şi bine muncesc.” Ambiţia însă nu trebuie confundată cu dependenţa. Sunt perioade în care, într-adevăr, trebuie să alocăm mai mult timp muncii sau, dacă locul de muncă impune nişte ore suplimentare, să le onorăm pentru ca sarcinile de serviciu să fie îndeplinite sau, sunt perioade din viaţă când e necesar să lucrăm în două locuri pentru a obţine mai mulţi bani pentru o casă, studii etc. Dependenţa apare, însă, atunci când acest lucru devine un obicei pe care o persoană îl căută, în care evadează doar din plăcere, neglijând celelalte aspecte ale vieţii. Nu e interesată neapărat de câştigul financiar, cât de câştigul unei reputaţii, pentru care va sacrifica tot de dragul ei – hobby-uri, dragoste, relaţia de cuplu, prietenie, proprii copii, pace interioară. Singurele discuţii pe care le poţi avea cu workaholicul sunt despre domeniul muncii, timp în care te întrerup să-şi treacă în revistă realizările „spectaculoase”, „aprecierile” pe care le primesc în avalanşe din partea şefilor, menţionând, totodată, cât de mult pot munci spre binele instituţiei, ori cum îşi sacrifică familia, nopţile, ora de masă pentru reuşita evenimentelor etc. Chiar şi când e nevoit să-şi ia zile libere sau concediu, workaholicul nu-şi găseşte starea în propriul apartament: „gospodina chinuită” a lui Berne se întoarce la birou motivând că mai are ceva de finalizat, că pur şi simplu vrea să ştie dacă ceilalţi sunt capabili să rezolve dosarele, deşi toată echipa are suficientă experienţă să facă faţă dificultăţilor. „Dacă n-aş fi eu să fac atâtea, s-ar duce dracului serviciul asta!” concluzionează cu satisfacţie şi cu reproş la adresa celorlalţi colegi, totodată. Workaholicul e salariatul care ajunge primul la serviciu, chiar şi în weekend, şi stinge ultimul becul de teamă să nu piardă controlul asupra evenimentelor care se desfăşoară în absenţa lui, ia dosarele acasă şi lucrează la ele până în miez de noapte, este convins că dacă munceşte mai mult atunci şi succesul său şi validarea sa ca „cel mai bun dintre cei mai buni” va creşte proporţional cu munca. Greşit! Pentru că va interveni la un moment dat burnoutul, iar „gospodina” noastră va începe treptat să decadă sub gloanţele propriilor sale arme: apar oboseala cronică, anxietatea, isteria, palpitaţiile inimii, nefericirea datorată dezechilibrului celorlalte compartimente ale vieţii sale. Iar dezechilibrul său devine dezechilibrul activităţii sale şi se va răsfrânge asupra şocului de muncă, iar şefii nu vor agrea asemenea lucruri.

Ce se ascunde dincolo de imaginea omului care, din proprie inițiativă, își dă duhul, ca să spunem astfel, pe câmpul muncii? Un potențial răspuns la care ne ducem cu gândul l-am putea găsi în teoriile psihanalizei. Ne întoarcem, deci, în copilăria timpurie. În centrul dependenței, așa cum ni se spune, se află sentimentul de durere la pierderea unui „obiect” (mama), care, în consecință, indică o întrerupere a interacțiunii mamă-copil în perioada 1-3 ani. Din cauza unei absențe a afecțiunii, copilul începe să activeze apărările, și anume mecanismul de compensare și căutarea obiectului dispărut în exterior. Copilul are iluzia că poate găsi un substitut pentru dragostea maternă care îi lipsește și caută sprijin, de exemplu, în studiu sau în sport, unde excelează. De obicei, acești copii își ating țelul prin contriție, nu pentru că sunt înzestrați cu capacități deosebite pentru studii sau sport. Chiar și după ce a intrat într-o relație de dragoste atât de așteptată, obținând „obiectul de adorație” tot prin persistență, centrul atenției rămâne îndreptat către obiectul care „a înlocuit” mama, dragostea ei, și anume cariera. Neglijența, poate chiar nevoită, sau lipsa de afecțiune din partea părinților în copilărie sunt unele din motivele care stau la baza acestei dependențe.

Alteori, motivele pentru care unii sunt mai predispuși la această afecțiune se află în educația și mediul în care s-au dezvoltat. Unii băieții sunt învățați de mici că un bărbat trebuie să muncească mult ca să-și întrețină familia. O fată este învățată că, în cultura ei, bărbatului îi este interzis să se ocupe de treburile casnice, și că ea are datoria, ca femeie, să gătească, să spele și să calce rufe, să facă ordine în casă, să meargă la cumpărături, pe lângă faptul că trebuie să se ocupe de educația și creșterea copiilor, ba să aibă și un serviciu la care trebuie să fie la fel de responsabilă ca și acasă. Alteori se întâmplă ca în familie, celor mici să li se insufle ideea că doar cine muncește mai mult decât alții va ajunge departe, adică va avea o situație financiară demnă de invidiat, case, mașini de lux, sau că, doar prin muncă asiduă, va ajunge să cunoască fericirea adevărată, o reputație demnă de invidiat sau respectul celor din jur. Acești oameni, la maturitate, tind să formeze în jurul lor o cultură a suprasolicitării, și nu își dau seama că își rezolvă compensările în detrimentul celorlalte compartimente ale vieții: sănătate, relații umane, relații sentimentale. Când nimic din toate acestea nu se întâmplă, nici bogăția, nici fericirea, și nici nu are parte de reputația răsunătoare pe care o aștepta, persoana va încerca să dea mai mult, și mai mult, în muncă până la epuizare psihică și fizică.

Diferenţa dintre hipercompensare şi intenţie, pasiune, evoluţie şi dezvoltare personală constă în excesul acesteia. O persoană sacrifică prea mult pentru a-şi atinge scopul, iar scopul de multe ori nu este cel care oferă şi un echilibru psihicului şi vieţii sale. Ea nu doar că luptă pentru a-şi realiza visul, acela de a arăta altora că este capabilă să facă ceva în această scenă a competiţiei, ceva totdeauna mai mult decât sunt alţii capabili, chiar şi cu preţul sănătăţii sale, ci pare a dovedi ceva în mod constant: îşi apără agresiv mitul despre sine, mitul salariatului perfect fără de care lumea ar sta în loc şi căruia umanitatea îi va ridica, drept recunoştinţă în ziua pensionării, o statuie grozavă în faţa instituţiei.

Cristina Danilov este psiholog