Statul degeaba

Dacă încerci să traduci din română în alte limbi "Ce faci? Stau…" nu prea ai să reuşeşti în multe cu fidelitate. Pentru că în română când spui "Stau" nu se înţelege doar că stai într-un loc, ci şi că nu faci nimic. În engleză, de exemplu, nu poţi traduce decât cu "Ce faci? Nimic" ceea ce nu implică şi faptul că stai într-un loc, ci că doar nu eşti implicat în vreo activitate.

Nu de puţine ori m-am ciondănit cu soţia sau cu alte persoane care îmi reproşau momentele de stat degeaba. Şi am analizat mai în detaliu această "activitate" ajungând la o concluzie interesantă: eu, când stau degeaba, sunt mai ocupat decât oricând, de aceea durează mult… Trec din introspecţie în contemplare, în imaginaţie şi aşa mai departe. E o activitate pe cât de intensă, pe atât de plăcută pentru că e ca o plutire în bătaia vântului. Nimic nu e mai relaxant şi mai liniştitor. E relaxare şi masaj în acelaşi timp al creierului.

Şi animalele stau, de fapt ele stau în cea mai mare parte a timpului. În rest vânează ori mănâncă. Ele nu muncesc. Asta înseamnă oare că pierd timpul? Ar fi cu totul ilogic ca natura să permită aşa ceva, natura care, se ştie, este cel mai complex şi eficient organism care foloseşte toate energiile exact aşa cum trebuie. Cum poate ea să lase un element viu, parte integrantă şi activă a ei, să nu "producă" nimic?

Statul degeaba a evoluat de-a lungul timpului foarte mult în comportamentul omului. Cu siguranţă cel primitiv avea lungi momente de "stat", mult mai multe decât cel actual. Cu toate astea nu cred că simţea că îşi iroseşte viaţa astfel, că pierde timpul. Pentru că orice fiinţă vie are nevoie de stat degeaba, trebuie să se detaşeze de tot ce înseamnă activitate productivă şi să privească în urmă şi înainte, să reflecte asupra faptelor sale, să se bucure în linişte de realizări ori să jelească pierderile. Statul degeaba e de fapt cea mai importantă parte dintre toate activităţile pentru că este evaluarea lor. În sinea noastră muncim toată viaţa pentru că la un moment dat să avem voie să stăm degeaba, numai că acest scop este rareori atins. Obişnuinţa preia controlul şi anihilează orice tendinţă de schimbare: cine a tras ca un cal toată viaţa nu va putea sta niciodată ca un porc în mocirlă.

Dacă în trecut un om "avea voie" să stea pe un vârf de deal fără să facă absolut nimic, azi acest om este considerat unul care pierde vremea. Când stai degeaba trebuie să faci ceva, de preferat activităţi pasive, dar ceva tot trebuie făcut. Una dintre cele mai cunoscute şi frecvente activităţi de stat degeaba active este privitul la televizor. Practic în acel timp eşti conştient de faptul că nu faci nimic, dar şi că faci de fapt ceva, ceea ce te linişteşte. Statul degeaba absolut este aproape total eliminat din programul zilnic. Ar fi un chin aşa ceva pentru că ar interveni cel mai oribil lucru de pe lume: plictiseala, duşmanul omului modern. Decât să se plictisească mai bine se urcă pe pereţi…

Dar ce este plictiseala? Pe majoritatea copiilor îi auzi spunând asta toată ziua: "Mă plictisesc!" Chiar dacă sunt într-un parc de distracţii, chiar dacă se uită la televizor, chiar dacă ascultă muzică. Se plictisesc. Vor mereu să facă ceva extrem de atractiv, palpitant, ceva care să le incite atenţia din ce în ce mai rezistentă la toţi stimulii. Toleranţa la activităţi obişnuite e la nivel minim din istorie. Dacă activităţile incitante nu sunt, ele vor fi create de către părinţi. Şi trebuie neapărat să fie lucruri din ce în ce mai grandioase, mai explozive pentru că ce era cândva interesant, azi e plictisitor. Stimularea atenţiei a devenit o provocare din ce în ce mai mare. Să luăm exemplul filmelor de acţiune de acum nu mai departe de 15-20 de ani când ne uitam la ele cu gura căscată. Azi nu mai avem nici măcar răbdare să le vedem cap coadă, atât de slabe ni se par. Efecte speciale care erau pe atunci "îngrozitor" de reale, azi sunt rizibile. E destul să facem comparaţie între filmul Godzilla din 1954 când oamenii fugeau din sala de cinema de frică şi cel din 2014, mult mai şocant, dar care nu a făcut pe nimeni să ţipe de spaimă, toţi şi-au mâncat liniştiţi popcornul şi şi-au băut sucul în timp ce pe ecran tot New Yorkul era întors cu fundul în sus. Nu mai vorbesc de filmele cândva de groază care acum sunt nişte comedii leşinate. 3D a apărut tocmai pentru că spaţiul devenise prea plat, prea negrăitor, iar înapoi nu ne mai putem întoarce niciodată.

Realitatea în schimb a rămas aceeaşi, poate e mai plictisitoare acum ca niciodată. Lucrurile extreme au fost rând pe rând excluse şi înlocuite cu un mediu sigur şi fără pericole. Pericolele s-au mutat în spaţiul virtual unde am dezvoltat toleranţă maximă.

Adevărul e că numai un om lipsit de imaginaţie şi chiar de inteligenţă poate să se plictisească vreodată. Chiar şi când stă degeaba fizic, un om este activ în interior, visează cu ochii deschişi, rememorează amintiri, face proiecţii în viitor, analizează, contemplă lumea. Creativitatea şi libertatea propriu-zisă a cetăţeanului de azi care nu poate sta degeaba sunt anihilate prin pornirea de a face permanent ceva care-l scuteşte de efortul gândirii. Uitatul la televizor nu este nici pe departe o activitate de stat degeaba. Uitatul la televizor ca umplutură este o activitate neproductivă, dar care exclude aproape complet imaginaţia omului, o scoate din funcţiune şi repetând acest lucru zi de zi, e clar că de la un moment dat încolo aceasta, imaginaţia, nici nu va mai apărea în viaţa sa.

Unii încă nu pot dormi fără televizor, excluzând, culmea şi ce a mai rămas din statul degeaba, liniştea şi întunericul, alte elemente total indezirabile astăzi. Nu mai e nevoie nici de linişte, nici de întuneric, trebuie mereu să cânte o melodie pe fundal, să se audă nişte oameni trăncănind, să se vadă nişte lumini şi umbre, numai linişte ucigătoare să nu fie şi întuneric. Sunet şi lumină înseamnă viaţă, linişte şi întuneric înseamnă moarte… Copiii dorm cu luminiţe "de veghe" şi muzici difuze, adulţii cu televizorul deschis.

Există un post de televiziune care se cheamă Ambient şi care difuzează continuu, în funcţie de anotimp, o singură secvenţă care se repetă la infinit, fie un foc în şemineu, o plajă însorită din pacific sau altceva asemănător. Mă întreb, oare câţi oameni ar avea răbdarea să se uite la acest canal mai mult de 1 minut?… Deşi în respectiva secvenţă sunt o mulţime de detalii care pot fi remarcate şi admirate, nimeni nu consideră aceasta ca fiind o activitate interesantă, neplictisitoare. Mult mai bine este să dea pe un canal de ştiri să afle ce se mai vorbeşte despre ultimele crime, aventuri amoroase, descoperiri ştiinţifice, reţete culinare sau reuşite sportive remarcabile. Poate că ştim mai mult, dar înţelegem din ce în ce mai puţin…

A pune un om de azi să stea degeaba e unul dintre cele mai grele suplicii. Până şi puşcăriaşii au activităţi mai diverse decât înainte, iar ei sunt trimişi acolo tocmai pentru a fi pedepsiţi cu statul degeaba. Ei sunt încurajaţi să citească, să scrie cărţi, să studieze, să muncească, nu care cumva să se plictisească pentru că ar suferi prea mult, aşa ceva nici celui mai mare duşman nu poţi să-i doreşti, şi-ar irosi viaţa, iar dreptul la viaţă este garantat…

Un om obosit nu mai stă tolănit pe iarbă o oră sau mai multe uitându-se la cer şi ascultând vântul şi păsările, ci stă pe canapea şi se uită la televizor…

Aş vrea să am timp că să stau degeaba, nu m-aş plictisi niciodată de activitatea asta. Mulţi, însă, nu vor aşa ceva pentru că le e teamă că îi vor invada gândurile, că îi vor prinde din urmă norii, că se vor apuca de cugetat, şi cui îi trebuie aşa ceva? La ce îţi foloseşte filozofia?… Cel mai bine e să fii ocupat tot timpul, să nu ai vreme de gândit, viaţa-i scurtă, nu trebuie să o umpli cu prostii…

Briscan Zara este scriitor şi publicist