Suflete în ceaţă

În fundăturile neştiute ale civilizaţiei citadine există şi cerşetorii, pe care de obicei nu vrem să-i vedem, cârnim din nas la apariţia lor în vreun colţ de stradă; sau, dacă totuşi zărim feţele boţite din cauza mizeriei, a lipsei de somn sau a neplăcerilor gastrice pricinuite de mâncăruri la întâmplare sau de alcool, o facem cu indiferenţă, cu dispreţ sau cu puţină milă faţă de aceste fiinţe ruinate de băutură şi desfrâu, ce au sorbit din cupa amărăciunii până la drojdie. În fine, cel mai adesea aceste stări faţă de cerşetori se amestecă.

Ştiu că mulţi dintre noi, oamenii de bine, avem păreri ferme despre cerşetorie şi cerşetori, că subiectul e foarte controversat, mai cu seamă că este atât de vast. De pildă, gândiţi-vă numai la câte motive nu sunt ca să strângi pomeni, fiindcă asta-i cerşetoria sau ar trebui să fie – strângerea de pomeni ca mijloace de existenţă. Oamenii cerşesc fiindcă n-au servicii, n-au mijloace, sunt calici, au handicap, sunt bătrâni şi neputincioşi, fără sprijin. Dar se cerşeşte şi din lene, din tradiţie familială. Mulţi cerşetori, scriu gazetele, adună sume mai mari decât ale unui salariat, de exemplu 400 de lei pe zi, există cerşetori care vin la cerşit cu taxiul, mănâncă la restaurante, alţii îşi inventează boli ca să impresioneze, accidente, îşi leagă bucăţi de ficat sângerând sub feşe, ca să arate că au o rană. Apoi mulţi dintre cerşetori sunt exploataţi fără milă de alţii, fiare cu chip uman. Multe sunt problemele cerşetoriei. Numai despre bătaia pe locurile de cerşit s-ar putea scrie pagini întregi.

Cu toate acestea, oamenii… obişnuiţi, adică necerşetorii, bănuiesc că cei mai mulţi, acceptă cerşetoria şi dau de pomană dintr-o mulţime de motive, în primul rând din tradiţie religioasă, fiindcă suntem un popor creştin sau, în fine, cu reflexe creştine, iar mila iartă incovenientele cerşetoriei pe care le-a arătat mai sus. Cu toate acestea, văd că cerşetoria aceasta, atât de „incorectă politic”, „prinde” şi în ţările occidentale cele mai astuţios corecte. Motivul ar fi inerţia socială despre care vă vor spune mai amănunţit psihologi şi parapisălogi, maeştri ai tăiatului firului în patru.

Dar să-i lăsăm pe aceştia. Mai bine să vă vorbesc despre experienţa unei ziariste franţuzoaice (nu mă miră de atracţia francezilor pentru subiect, poeţii lor medievali vaganţi, un Villon, care a cerşit efectiv mare parte din viaţă, se constituie într-o adevărată tradiţie ajunsă şi-n arte) despre care am citit cândva. Aceasta a practicat o perioadă mai lungă de timp cerşetoria, a trăit între cerşetori, ca să afle mai multe, de la sursă, despre acest fenomen. Probabil că numai aşa eşti îndreptăţit să vorbeşti despre cerşit: când îţi rezumi viaţa la atât: la lupta pentru căpătarea unei bucăţi de pâine şi a unui loc de dormit.

Îmi imaginez. Să stai în calicime, printre oameni vidaţi de caracter sau cu psihologie rudimentară, printre fiinţe patibulare hârşite cu toate surprizele vieţii, oameni fără casă, fără rude, fără urmaşi, fără patrie, creaturi ieşite din istorie şi dispensate de timp; să trăieşti o viaţă bacilară într-o rană, la un colţ de stradă, în vânturile pătrunzătoare ale unui martie posomorât sau în mâzga deprimantă lăsată de ploile lui noiembrie, în lumina lividă a dimineţii, în aerul rece care face să-ţi tremure înfriguraţi umerii de întuneric şi de povara mizeriei, aer ce se aşterne iarăşi şi iarăşi, odată cu fiecare mijire a zorilor; ori să vieţuieşti în tăcerea mistică a zăpezii, când se îngână ziua cu noaptea, cu gândul nestăpânit de a bea o cafea, în barul cald ca un pîntec, la căldura unui foc – o, cât te-ar mai întrema o cafea!

Apoi nu mai rezişti şi, în ciuda temerii că te-ar putea prinde boss-ul care vine să-şi ia partea în fiecare zi, să te vămuiască, mergi la cafenea. Schimbi mărunţişul câştigat la barmaniţa cunoscută, zornăind cu mâini tremurătoare bănuţii pe tejghea. Şi stai apoi într-un colţ la fereastră, ca să nu deranjezi clienţii simandicoşi cu foanţele tale lucioase de lip, stai cu cafeaua aburindă în mâini. Poate că atunci poţi cugeta mai profund şi poate că îţi vei da seama că cerşitul te va îndobitoci tot mai tare, pe măsură ce va trece timpul, şi îţi va măcina şi restul de personalitate care ţi-a mai rămas.

Vezi de acolo, de la fereastra vastă, ca într-o dioramă, oamenii care curg pe trotuar, viaţa care se desfăşoară anost în faţa ta, ca într-un film mut, îndepărtat, viaţa plină de animaţie şi în acelaşi timp moartă ca pe ecran, prea cunoscută, tocită şi fără farmec. Şi simţi atunci gustul amar al eşecului, îngreţoşarea aceea de a doua zi de după beţie, când ţi se diminuează forţele vitale şi voinţa vieţii, când simţi cum totul se învârte pe loc ca un cal de circ; şi-ţi vine atunci gândul crunt că treci prin viaţă ca o frunză moartă, îngălbenităşi măturată de vânt, o viaţă din care nu reţii nimic, atât de efemeră încât îţi sunt de ajuns cincizeci de votcă îndoită cu apă, ca să se şteargă definitiv totul; şi mâine-poimâine or să te găsească înţepenit pe zăpadă ca o păsărică cu gheruţele în sus, cu albul ochilor ca un albuş de ou coagulat.

Sigur, acestea-s presupusuri de intelectual. Probabil că cerşetorului nu-i trece prin cap niciodată aşa ceva. El e doar un marginal, care nu judecă lumea, o victimă colaterală a societăţii, cu urcuşurile, coborâşuirile şi exploziile ei, în „clipa cea repede, ce ni s-a dat”. Dar ce importanţă are dacă eşti o victimă conştientă sau nu?

Cam asta-i. Sigur, s-ar putea face multe ca să se reducă barem cerşetoria, iar mulţi, oameni şi instituţii, chiar fac. Cinste lor! Însă de obicei totul rămâne, vorba poetului, „o lungă teorie”. Pe de altă parte, nu ştiu dumneavoastră, dar eu, cu toată hoţia ei, înşelăciunea şi lenea ei, nu-mi pot închipui lumea fără cerşetorie, căci, nu râdeţi, cerşetoria este un fel de osciloscop al sufletelor noastre, „povara bunătăţii noastre”, cum spunea uitatul Ion Druţă. Lumea ar fi mult mai seacă, mai incoloră şi mai uscată fără ea, la fel ca şi cum într-o zi ar fi eradicată prostituţia, să zicem.

Radu Părpăuţă este scriitor, traducător şi publicist