Suveranitate cu condimente chinezeşti

Scena politico-diplomatică internaţională a fost agitată în ultimele zile de declaraţia ambasadorului chinez la Paris, Lu Shaye, potrivit căruia statele post-sovietice „nu au un statut efectiv în baza dreptului internaţional, întrucât nu există un acord internaţional care să le confirme statutul ca state suverane”. Interviul acordat reţelei franceze de televiziune LCI conţine şi un alt enunţ problematic, prin care ambasadorul evită să recunoască drepturile Ucrainei asupra peninsulei Crimeea, răspunzând la întrebarea respectivă printr-o scurtă şi banală înşiruire de evenimente.

Lăsând aspectele de drept internaţional în seama specialiştilor, să observăm că în teoria politică internaţională suveranitatea unui stat implică, într-adevăr, şi o dimensiune externă (recunoaşterea din partea celorlalţi actori statali din sistemul internaţional, sau măcar a unui număr semnificativ de state). Această dimensiune se adaugă celei interne – recunoaşterea de către actorii societali a autorităţii etatice ca fiind ultimă, supremă. Evident că suveranitatea este unul dintre cele mai discutate şi disputate concepte din ştiinţa politică, însă asocierea dintre domeniul intern şi cel extern este larg recunoscută.

Revenind la enunţul ambasadorului Lu Shaye, evident că scandalul provocat este justificat, mai ales că aceste declaraţii par să contrazică flagrant linia oficială a Republicii Populare Chineze (RPC), de la Deng Xiaoping (anii 1980) până astăzi. China comunistă s-a numărat printre actorii internaţionali care au pus cel mai mare accent pe suveranitatea statelor – e drept, aceasta şi pentru că Beijingul urmărea restrângerea ingerinţelor SUA şi URSS (ulterior, Rusiei) în afacerile altor ţări. Această viziune îi permitea totodată să-şi susţină pretenţiile asupra Taiwanului, teritoriu pe care RPC îl consideră drept provincie rebelă, lipsită de dreptul de a-şi constitui propriul stat independent şi suveran.

În condiţiile în care interviul ambasadorului la LCI a fost difuzat vineri seară, se poate spune că autorităţile de la Beijing nu au avut timpul necesar pentru a-l sancţiona, în afara declaraţiei de luni a purtătoarei de cuvânt din ministerul de Externe, care a reiterat ataşamentul RPC faţă de principiul suveranităţii statelor. Reacţia oficială a ambasadei chineze la Paris, prin care se afirmă că enunţurile lui Lu Shaye nu reprezintă o poziţie oficială, ci exprimă opiniile sale personale, anunţă cumva o viitoare sancţiune – ambasadorii nu exprimă niciodată opinii personale care să se îndepărteze de linia oficială a guvernului lor, mai ales în chestiuni atât de sensibile.

Despre ambasadorul Lu Shaye se spune că ar face parte din noua garnitură de diplomaţi-politicieni, mai naţionalistă şi mai agresivă decât generaţia mai vârstnică, educată în spiritul răbdării şi cumpătării în discurs. Nu poate fi exclusă varianta în care această scăpare a fost, în fapt, regizată, doar pentru a lua pulsul Occidentului şi al întregii comunităţi internaţionale în eventualitatea în care Beijingul şi-ar asuma pe faţă condiţia de actor revizionist, de contestatar deschis al ordinii post-Război Rece. Dar, cel mai probabil, am asistat la o neatenţie venită din aroganţa ambasadorului, care s-a trezit vorbind în public despre chestiuni care sunt discutate în mediile politico-diplomatice din RPC, dar sunt discutate în şoaptă, în aşteptarea unui moment favorabil.

Dincolo de inconfortul creat Franţei, al cărei preşedinte tocmai s-a întors dintr-o vizită fără prea mare succes la Beijing, şi de îngrijorarea legitimă a ţărilor baltice, a Ucrainei şi a Republicii Moldova, va fi interesant de urmărit reacţia republicilor post-sovietice din proximitatea RPC, unele dintre acestea fiind deja supuse unei penetrări economice intense şi unei presiuni politice tot mai evidente, chiar dacă lipsesc tonurile agresive. Dacă, prin absurd, ideile ambasadorului Lu Shaye ar fi îmbrăţişate oficial de guvernul de la Beijing, îngrijorările de pe scena internaţională nu s-ar limita la Washington şi capitalele aliate, ci s-ar răspândi cu siguranţă şi la Moscova. Enunţul ambasadorului Lu Shaye nu este decât la suprafaţă o susţinere binevoitoare a pretenţiilor ruse de a gestiona aşa-numita „străinătate apropiată” constituită din republicile post-sovietice. Transformat în doctrină oficială, el ar reprezenta un vehicul al expansiunii chineze: în mările învecinate, în Asia Centrală şi, posibil, nu doar acolo.