Taberele politice din societatea civilă românească şi structura lor (I)

Stânga românească (mă refer la cea din societatea civilă, fiindcă stângă politică nu avem) pare blocată în tiermondism. Potrivit ei, democraţia liberală, drepturile omului (cu excepţia notabilă a drepturilor economice), buna guvernare, statul de drept şi altele asemenea sunt doar instrumente prin care hegemonul spoliază resursele locale.

Tot potrivit ei, România e o colonie – în care, pentru a avea acces la resursele distribuite de elită, trebuie să te auto-colonizezi: să vorbeşti limba hegemonului.

România ar fi aşadar prinsă în capcana capitalismului global, care îi fură resursele prin exploatarea agresivă a precariatului. Din perspectiva stângii româneşti, capitalismul nu poate fi decât agresiv, oprimant şi exploatator, atât în forma sa locală, cât şi (mai ales) în formă globală.

Singurul lucru de care stânga românească pare atrasă e combaterea sărăciei şi a inegalităţilor – pentru care e dispusă să treacă peste orice. De-asta eroii stângii locale sunt personaje nefrecventabile, precum Castro, Chavez sau Mugabe.

Sigur, e bine să spui câteva lucruri frumoase şi despre Mujica, de exemplu, dar doar cu jumătate de gură, fiindcă Mujica rămâne un lider slab, care în numele democraţiei a fost dispus la compromisuri – şi, în general, a dat prea multă atenţie drepturilor omului. A combătut sărăcia şi inegalităţile economice, desigur – ba chiar cu rezultate excelente – dar a fost prea democrat ca să nu fie suspect. Plus că nici nu s-a prea opus capitalismului – dimpotrivă, l-a ajutat să crească.

La rândul ei, dreapta noastră pro-capitalistă pare blocată în libertarianism (în versiuni mai hard sau mai soft).

Pentru ea, politicile de combatere a sărăciei sunt „socialiste” – adică ceva ce trebuie respins pe fond. Doar piaţa, lăsată liberă, combate eficient sărăcia. De unde rezultă că, dacă România e săracă, asta se întâmplă fiindcă piaţa nu e liberă.

Pentru dreapta pro-capitalistă de la noi, creşterea taxelor sau revenirea la impozitarea proporţională sunt interpretate ca „pedepsire a celor harnici”. Politicile de incluziune socială sau de solidaritate socială sunt „utopice”, „socialiste” („socialism” e numele pe care ea îl dă răului absolut, rău pe care îl vede pretutindeni, cu asupra de măsură), „nerealiste”, sau chiar „mită electorală” prin care sunt întreţinuţi „leneşii” (evident, din banii „harnicilor”).

Dimpotrivă, orice scădere de impozite şi orice scutire de impozit e interpretată ca fiind „justă”, „înţeleaptă”, expresie a viziunii corecte.

Surprinzător, adepţii dreptei pro-capitaliste de la noi nu se percep pe ei înşişi drept cetăţeni, ci drept contribuabili. De aici şi tema lor predilectă: anticorupţia.

Cât priveşte statul de drept, dreapta pro-capitalistă autohtonă pare interesată mai degrabă doar de instituţiile de forţă şi de abordările punitive.

Din perspectiva drepturilor omului, dreapta pro-capitalistă de la noi se concentrează exclusiv pe drepturile politice şi civile (deşi o face preferenţial, doar cu privire la anumite categorii sociale şi tipologii umane: din punctul ei de vedere, universalitatea drepturilor e profund chestionabilă). O parte a acestei drepte susţine şi unele drepturi sociale – şi anume doar pe cele care pot fi interpretate ca neimpunând vreo formă de redistribuţie (drepturile femeilor, drepturile persoanelor LGBT etc.).

(Şi o parte a stângii susţine aceste drepturi identitare, dar doar prin interpretarea respectivelor categorii – femeile şi persoanele LGBT – ca specii ale precariatului oprimat de capitalismul global sau de instituţiile româneşti care îl susţin. Femeile „bogate” şi gay-ii middle class rămân în continuare suspecţi. De unde rezultă că nici stânga locală nu crede în universalitatea drepturilor omului.)

Cealaltă dreaptă autohtonă, cea naţionalistă, e vehement antimodernă. Ea e simultan anticapitalistă, anticomunistă şi antisocialistă, militând pentru conservatorism social şi pentru un model de dezvoltare care să evite toate ideologiile modernităţii.

Pentru dreapta naţionalistă de la noi, singurul lucru care contează e etnia, perpetuarea identităţii etnice (cu sau fără ajutorul ortodoxiei, care, dacă e acceptată, e interpretată ca religie identitară, nu ca religie universală).

(Şi stânga, şi dreapta pro-capitalistă pot la rândul lor să introducă religia în viziunea pe care o susţin – dar, la del ca în cazul dreptei naţionaliste, asta se întâmplă printr-o reinterpretare a religiei: ca susţinătoare a precariatului în primul caz, sau a liberei iniţiative în al doilea. Cu alte cuvinte, toate cele trei mari tabere din societatea civilă românească politizează şi ideologizează religia, atunci când o folosesc – în funcţie de propriile interese.)

Astea sunt, în prezent, cele trei mari tabere din spaţiul public autohton. Evident, fiindcă realitatea e mai complicată decât taxonomia, apar şi hibride. Există, de exemplu, un hibrid între dreapta pro-capitalistă şi cea naţionalistă – o combinare a libertarianismului de fond cu conservatorismul social şi cu teme identitare.

La fel, există şi un hibrid format la intersecţia dintre stânga şi dreapta naţionalistă, ambele fiind atrase de teme tiermondiste.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist