Timişoara, la final de Capitală Culturală (II)

Ziua de vineri mi-am început-o cu o vizită la expoziţia Brâncuşi, care merită un articol separat. Chiar din faţa Muzeului de Artă, din Piaţa Unirii, am plecat într-un tur ghidat prin Cetatea Timişoarei. Mai fusesem de câteva ori în capitala Banatului, dar cu această ocazie mi-am multiplicat cunoştinţele despre istoria oraşului şi am aflat o mulţime de detalii despre clădirile şi spaţiile publice pe lângă care treceam, despre evoluţia în timp a oraşului şi modul în care diversele straturi arhitecturale păstrează influenţa culturilor şi naţiilor care au contribuit la construirea sa. Am să dau doar două exemple: chiar Muzeul de Artă din Timişoara are sediul într-un frumos palat baroc, construit în secolul al XVIII-lea, care a avut funcţii administrative până după Al Doilea Război Mondial. Piaţa Unirii este cea mai importantă rezervaţie de arhitectură barocă din oraş şi merită descoperită şi din această perspectivă. 

Harta orașului din Piața Libertății

Cucerirea cetăţii de către otomani, care i-au alungat pe unguri în 1552, a însemnat peste 150 de ani de transformări, timp în care au apărut inclusiv 8 moschei. Dacă Eugeniu de Savoya, cel care a eliberat-o, a şters majoritatea urmelor lăsate de aceştia, în 2014 s-au descoperit în Piaţa Libertăţii ruinele băii turceşti (hammam), care au fost conservate şi al cărei plan este vizibil astăzi datorită folosirii unor pavele colorate, peste care poţi călca liniştit fără să te gândeşti la ce ascund. În funcţie de dispoziţia ghidului şi a grupului, poţi să-ţi completezi imaginea despre Timişoara pe parcursul a 2-3 ore de tur pietonal, o experienţă pe care o recomand oricui.

După-amiază am plecat spre FABER, un centru cultural independent, fondat de un grup de antreprenori timişoreni, care în 2017 au achiziţionat hala industrială din complexul AZUR. Inaugurat în 2020, centrul denumit după conceptul de „Homo Faber” s-a impus rapid în viaţa socială a oraşului, iar arhitecţii clădirii – echipa FOR, au fost nominalizaţi la prestigiosul Premiu european pentru arhitectură, Mies Van Der Rohe. Cu ocazia vizitei, am prins tocmai finalul programului Bright Cityscapes, concretizat într-o serie de cercetări interdisciplinare asupra structurii economice a Timişoarei, ale căror rezultate au făcut subiectul unor conferinţe şi expoziţii. Cea a cărei ultimă zi de vizitare am prins-o, „Semnalizatoare – Designul nu este un Panou de Bord”, care şi-a propus să arate cum poate designul să intermedieze iniţiative colaborative din producţia standard. Lucrările, aparţinând unor designeri români şi internaţionali, marcau transformarea designului în Timişoara, în contextul dat de raportul „Economia Timişoarei: Distribuţia teritorială a economiei în zona metropolitană Timişoara”. Merită menţionat aici aportul Universităţii Politehnice Timişoara, partener principal al proiectului derulat la FABER, precum şi rolul curatoarei italience Martina Muzi, cea care a şi ghidat turul prin expoziţie.

Aş fi stat mai mult, dar eram curios de formatul de la Lecturile Culinaria Banatica. Practic, acestea sunt o serie de evenimente care-şi propun să exploreze lumea gastronomiei locale, explorând identitatea culinară autentică a zonei Banatului. Ediţia a şaptea, cea la care am nimerit, se desfăşura nu departe de mers pe jos de la FABER, la Casa Calfelor Kolping. Numele hotelului cu restaurant şi sală de conferinţe care găzduieşte evenimentul vine de la preotul german Adolph Kolping (1813-1865), care a promovat ideea de asociere a tinerilor ca răspuns la problemele generate de revoluţia industrială. Acolo aveam să aflu mai multe despre Carte de bucate de la Szeged, scrisă de vestita „tanti Rézi”, o bucătăreasă de la cantina liceului piarist. Cu ocazia asta am aflat de ordinul călugărilor piarişti, care s-a stabilit la Szeged în anul 1720, unde a înfiinţat un liceu care a format sute de băieţi din întregul Banat: unguri, români, germani, sârbi, creştini şi evrei. Colecţia de reţete culinare a avut parte de un succes atât de mare, încât a fost republicată în numeroase ediţii, despre care a vorbit cu pasiune Mihaela Bucin, etnolog şi conferenţiar la Universitatea din Szeged. După ce am aflat şi despre cum erau cusute şi imprimate ştergarele din casele bănăţene, unele expuse într-o mini-expoziţie pe pereţi, am apucat să şi gust din preparatele tradiţionale.

Cu glicemia restabilită după o porţie de papricaş de pui cu găluşte, nişte cârnăciori demenţiali şi un desert care conţinea mac şi al cărui nume l-am uitat, am luat un Uber spre Teatrul Maghiar, acolo unde urma să asist la reprezentaţia spectacolului „Păsările” (regie: Kokan Mladenović), după Aristofan. De fapt, atât Teatrul Naţional, care este în subordinea Ministerului Culturii şi are spectacole în română, precum şi Teatrul Maghiar „Csiky Gergely”, respectiv Teatrul German de Stat (aflate în subordinea Primăriei) au sediul în Palatul Culturii, clădire care aparţine municipalităţii. Pentru că se juca în maghiară, am primit un set de căşti la care aveam parte de traducere simultană, dar am preferat să urmăresc mare parte din spectacol citind supratitrarea în română. Am fost surprins de cât de tineri păreau actorii, ceea ce explica energia cu care au abordat numeroasele momente de mişcare scenică în grup. Cred că a fost primul spectacol de teatru pe care l-am văzut într-o limbă pe care nu o înţeleg deloc, dar, datorită supratitrării care a înlăturat acest inconvenient, experienţa a fost una pe care aş repeta-o, mai ales că mi s-a părut o trupă foarte bună şi implicată.

Bonus: cei interesaţi de o atmosferă similară cu cea de la spirala din centrul Iaşului, de lângă cubul de pe Ştefan cel Mare, sau cu cea de la Acaju, pot încerca clubul Aethernativ, unde se adună tinerii hip, ce se revendică unei zone alternative, de contra-cultură. În ciuda unei ploi serioase, unii dintre ei s-au încăpăţânat să danseze fără umbrele în curtea deschisă, pe ritmurile unui dj inspirat.

Cu toate că sunt suficiente locuri înăuntru şi la parter, dar mai ales la etaj, petrecerea timpului în interiorul curţii înseamnă automat expunerea la un nivel de fum de ţigară care te face să-ţi reaminteşti de perioada când încă se fuma în baruri şi cafenele.

George Pleşu este manager cultural, preşedintele Asociaţiei AltIaşi