Trafic de influență

Mizilic

Între atâtea veşti proaste, cu care ne stresează zilnic, agenţiile de presă au emanat şi-o ştire reconfortantă: d-lui Adrian Năstase i s-a conferit titlul de cetăţean de onoare al oraşului Mizil.

Din păcate, ştirea nu s-a bucurat de comentarii, reportaje şi/sau imagini de la faţa locului, fiind surclasată de atâtea altele, în care d-l Adrian Năstase este protagonist. Asta-i soarta actelor pozitive. Dacă d-l Năstase ar fi spus cine ştie ce povestioară de adormit copiii, al cărei tâlc abia de îl desluşeşti în ambalajul superior redundant al langajului său, ori ar fi luat o decizie neînţeleaptă, media s-ar fi repezit să-l disece. Aşa însă…

Vom încerca a suplini acest deficit de reacţie. Mai întâi, să ne amintim, cu drag, că d-l Adrian Năstase este şi cetăţean de onoare al oraşului Iaşi, pentru care merite, dacă n-au fost, vor fi, întrucât Sfânta Parascheva, de când a intrat sub incidenţa Primăriei şi-a social-democraţiei, a devenit şi mai milostivă.

Dacă am reţinut bine, cetăţenia de onoare mizilică i s-a acordat d-lui prim-ministru ,,pentru merite deosebite în dezvoltarea economică şi socială a judeţului”. Care judeţ?! Din câte ştiu, Mizilul nu-i capitală de judeţ (de n-o fi devenit între timp) şi în mod sigur a suportat o persecuţie cel puţin seculară din partea autorităţilor centrale. Spre deosebire de (să zicem) Dorohoi, Siret, Fălticeni, Bârlad, Tecuci, Rădăuţi, Câmpulung, Gura Humorului ş.c.l., care au avut cândva o condiţie demnă în concertul judeţean al ţării – iar acum luptă în Liga Oraşelor Care N-au Fost Capitală de Judeţ, Mizilul nu a ajuns, pe la 1900, decât vai!, ,,reşedinţă de subprefectură”.

Ne-o spune Caragiale, în momentul intitulat O zi solemnă. Accederea Mizilului la o nouă calitate s-a datorat ,,activităţii, energiei şi devotamentului” unui primar, Leonida Condeescu, devenit un prototip al iniţiativei locale neţărmurite. Vocaţia propulsatorie a lui Leonida s-a manifestat, aflăm, încă ,,din fragedă tinereţe, el visând un Mizil mare, un Mizil cel puţin capitală de district deocamdată… Astfel, odată l-a-ntrebat profesorul la lecţia de geografie: – Leonido, care e capitala judeţului Buzău? – Mizilul, domnule, a răspuns cu mândrie tânărul Leonida, viitorul primar al urbei sale natale. – Nu-i adevărat, Leonido, a zis profesorul, e Buzăul… Dar capitala judeţului Prahova? – Mizilul, domnule, a răspuns hotărât junele. – Nu-i adevărat, Leonido, este Ploieştii. Dar a judeţului Ialomiţa? – Mizilul, domnule! a răspuns disperat băiatul. – Nu-i Mizilul, e Călăraşii…”

Astfel, Leonida a realizat că Mizilul, ,,care va să zică, nu e capitală de judeţ”, iar mai apoi toate ,,stăruinţele” sale s-au concentrat întru această nobilă devenire. Încercarea de-a degrada vreuna din capitalele celor trei judeţe limitrofe s-a dovedit infructuoasă, fără un motiv plauzibil, doar Ploieştii fiind în pericol întrucât ,,se făcuseră vinovaţi de o crimă contra unităţii statului: acest oraş se proclamase odată ca republică independentă”. Cum nici acest argument n-a ţinut, Leonida a propus guvernului ,,să ia câte o bucată din cele trei judeţe limitrofe, să se facă un trup, care să se declare judeţ de sine stătător, cu capitala Mizil”. Însă nici această soluţie n-a avut sorţi de izbândă ,,din cauza crizei de care suferea tezaurul public”. În ebuliţie, Leonida propune alte oportunităţi, pentru iubita sa urbe: să se mute la Mizil Episcopia de Buzău; sau Regimentul 32; sau Facultatea de Medicină din Iaşi; să se înfiinţeze un liceu clasic ori, de nu, să se ridice un teatru naţional. Cum nici una din aceste fertile implementări nu găseşte audienţă la forurile de resort, Leonida decide să ceară audienţă la forul suprem, la Suveran, căruia îi prezintă ,,perspectiva unui măreţ oraş, care să fie cu vremea fala regatului, precum şi deplorabila stare prezentă a urbei: ,,Sire…, noi n-avem reşedinţă de judeţ, n-avem tribunal, n-avem episcopie, n-avem regimentul 32, n-avem liceu, n-avem facultate de medicină, n-avem teatru naţional, n-avem pod peste Dunăre – n-avem nimic, sire!”

Receptiv, Suveranul i-l semnalează pe ,,energicul primar” de Mizil preşedintelui Consiliului. Acesta apreciază că ,,primarul Mizilului este un tânăr foarte merituos; însă are… are… nu un cusur, ci un exces de calitate: ţine să facă, cu orice preţ şi cât se poate mai iute, din urbea sa măcar un port de mare…”

…Tocmai atunci prin Mizil trecea, iute ca gândul lui Leonida, expresul Bucureşti-Berlin via Breslau – şi viceversa –, proaspăt infiinţat. Un an întreg s-a luptat Leonida spre a determina CFR-ul să impună impetuosului tren un minut de staţionare în cocheta gară a Mizilului. Şi-a reuşit. Evenimentul s-a petrecurt, ne asigură Caragiale, în ziua 1 mai 1900 – şi a luat proporţiile unui colosal succes, pe care vrednicul primar îl comunică, telegrafic, omologului său din Breslau: ,,Gară la Mizilul nostru pavoazată mulţime enormă aproape zece mii de persoane aplauze frenetice entuziasm la culme…”

Leonida Condeescu a fost un personaj real (Caragiale îl numeşte ,,bravul meu amic”). Se pare că eroul (preluăm informaţia de la Ion Vartic, care şi el a luat-o, cu prudenţă, de la I. I. Suchianu) i-a mulţumit lui Caragiale, într-o epistolă, pentru modul cum l-a imortalizat: „… cât o trăi ţara asta, ce-ai scris dumneata aşa de frumos, o să citească cât lumea şi pământul şi cu chipul acesta viitorii mei concetăţeni o să afle că în oraşul Mizil a trăit cândva un oarecare Leonida Condeescu…”

În ceea ce mă priveşte, din păcate, nu pot nemuri numele actualului primar al Mizilului, întrucât nu-l ştiu. Presupun că a luat cunoştinţă de faptele înaintaşului său, altfel nu l-ar fi onorat pe primul-ministru „pentru dezvoltarea judeţului”… Mizil. Nu ştiu nici dacă, între timp, Mizilul a ajuns, dacă nu port la mare, măcar la Dunăre. Sigur e doar faptul că niciun tren-rapid care circulă pe relaţia Iaşi-Bucureşti şi retur nu opreşte în Mizil.

Curat dezvoltare, coane Fănică!

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”