„Trebuie să merităm democraţia!”. Amintiri din subterană (IV)

Nimeni nu ştia, în acea zi de vineri – 22 decembrie 1989 – ce va urma după extragerea cuplului dictatorial din clădirea Comitetului Central, operată de Victor Atanasie Stănculescu (omul lor de încredere) în complicitate cu generalul Neagoe, cel care ar fi trebuit să tragă în mulţime pentru apărarea celor doi şi a clicii lor. Astăzi ştim că liberatatea promisă atunci a fost doar o libertate la cumpărături şi la vorbe (şi, după 2007, la exil). Pentru că cei treizeci de ani care au trecut de "loviluţie" au fost, poate în primul rând, o perioadă de glorie şi de decădere a presei. A presei scrise, profesioniste de acestă dată, cu tiraje ameţitoare la început, făcătoare de averi şi angrenată în jocul politic. O presă ce a devenit, pas cu pas, hulpavă şi imorală, interesată fiind, din ce în ce mai mult, de banii mafioţilor care controlau politica, dar ale cărei rădăcini se trăgeau toate, aproape fără excepţie, din presa studenţească (inclusiv naţionalele Viaţa studenţească şi Amfiteatru) sau, precum în cazul mogulilor din anii 90, Ion Cristoiu şi Cornel Nistorescu, care veneau de sub pulpana lui Nicu Ceauşescu, de la Scânteia Tineretului. Nici la Iaşi nu a fost altfel, principalele cotidiene, Monitorul şi 24 de Ore, fiind construite pe structura vechilor jurnalişti din presa studenţească de reportaj, iar Cronica şi Convorbiri literare fiind, după revoluţie, restructurate şi întinerite cu foşti redactori de la Dialog, din diverse echipe (eu însumi având acolo cartea de muncă în anul 1990!).

Pe 26 decembrie 1989, după asasinarea lui Ceauşescu, ne-am regăsit, la chemarea aceluiaşi Andrei Hoişie-Corbea, la catedra de germană a universităţii ieşene, "dialoghişti" din mai multe generaţii, gata să scriem în sfârşit liberi. Iată câteva nume, din caseta de atunci: Sorin Antohi, Radu Andriescu, Laurenţiu Constantin, Bogdan Călinescu, Mihai-Răzvan Ungureanu, Codrin-Liviu Cuţitaru, Michael Astner, Marius Cristian, Mihail Grădinaru sau regretata Irina Andone şi, fireşte, şi autorul acestor rânduri care, cu entuziasm, şi-a reluat rolul de secretar general de redacţie şi a revenit, euforic, în mirosul de plumb şi în aburul libertăţii care se iţea în Tipografia din strada 7 Noiembrie, devenită apoi Sfântul Lazăr. Ieşeam pe portă cărând mormanele de ziare, cu cerneala încă neuscată pe ele şi, până la maşină, ni le smulgeau oamenii din braţe ca să citească şi altceva decât propagandă de partid. A fost, desigur, cea mai emoţionantă experienţă din lumea jurnalisticii pe care am putut-o trăi vreodată. Scriu publicistică începând din 1983 şi nu am avut niciodată vreun motiv să mă ruşinez de ceea ce am scris, chiar în vremurile apăsătoare ale controlului politic total asupra presei. De aceea, aş vrea să închei aceste frugale rememorări ale experienţei mele în presa studenţească, cu o experienţă formatoare uman şi intelectual, care mi-a oferit şansa unei şlefuiri culturale şi a deprinderii spiritului critic şi comparatist care m-au influenţat toată viaţa, cu reluarea unui text. E vorba de primul meu articol scris în libertate, pe 26 decembrie 1989, intitulat "Un cataclism mental", care a apărut în acel număr fabulos al Dialog-ului din decembrie, după căderea dictaturii. E un text care, sper, dă seamă despre cum puteai gândi liber şi în timpuri nevrednice, despre cum mă exprimam, ideatic şi stilistic, la 27 de ani, în zorii democraţiei şi despre cum a putut fi presa studenţească o şcoală a caracterelor şi a stilului, un laborator de formare a unor generaţii intelectuale care se simt solidare şi astăzi. Deşi l-am mai publicat, sper să trezească măcar interesul cititorilor care acum treizeci de ani încă nu erau născuţi. Iată-l:

"Au fost zile cînd, prins de valul ameţitor al entuziasmului provocat de emulaţia stîrnită de Noica, împărtăşeam iluzia că nu există decît o singură cale – salvatoare – din capcana sufocantă a acelui real: cultura. Au fost zile cînd, îmi spuneam alături de un Kierkegaard, bunăoară, că «oamenii nu ştiu să se folosească de libertăţile pe care le au: în locul libertăţii de gîndire ei cer, drept despăgubire, libertatea cuvîntului». Aş putea spune acum, judecînd lucid, că mă înşelam; trăiam astfel doar în provizoratul unei fiinţări oarbe, în acea palidă, atonă şi inconsistentă stare declanşată şi alimentată doar de instinctul supravieţuirii. Trăiam starea cînd contemplam inert insuportabila inconsistenţă a fiinţei (dacă îmi permite Milan Kundera să mă folosesc de titlul ultimului său roman). Şi cum aş fi putut altfel să întrezăresc orizontul complet al existenţei? Tot acum însă, se poate spune că densitatea şi virulenţa realului care a năvălit peste noi pulsînd din venele deschise de baionetele unor asasini, e copleşitoare şi, poate, compensatorie vidului evenimenţial (demenţial!) anterior. Dar nu vidul evenimenţial trebuie umplut acum cît, mai ales, vidul cultural, sufletesc, pe care l-au întreţinut – decenii! – stupizii agenţi ai unui psihopat analfabet. (Dacă nu ştiţi despre cine e vorba, aveţi bunăvoinţa de a urmări cine strigă mai tare în acest moment şi îi veţi recunoaşte pe aceiaşi, nepedepsiţi încă, zbierători de profesie.) Am trăit teroarea unui cataclism mental pe care actuala tendinţă de «coafare a limbajului» – tendinţă, din nefericire, manifestă – nu face decît să o agraveze. Am trăit sub acţiunea unui mecanism anihilant al cărui singur scop era măsura creatorului său: imbecilizarea.

Am trăit! Privesc cu tristeţe ebuliţia momentului (rezultat cumplit al strivirii autenticului spirit civic) şi cu sentimentul incomod că nu mai avem cu adevărat resorturi ale bucuriei. Şi e explicabil! În vacuum-ul cultural dirijat – decenii! – de către Putere şi de agenţii ei, structurile reale ale civismului şi ale responsabilităţii au fost anemiate. Şi ele în nici un caz nu vor putea fi revitalizate cu ajutorul discursurilor vide cu care au început să ne asalteze demagogi ai momentului. E nevoie de o adevărată revoluţie în mentalitate pentru a putea repune în drepturi acţiunea civică. Cînd eram student, gîndindu-mă la revolta studenţească din Mai '68 de la Paris – ai căror demni urmaşi au fost studenţii români de azi – îmi repetam: libertatea şi democraţia se cuceresc! Se învaţă pas cu pas şi se poate spune, cred, cu îndreptăţire: adevărata democraţie e rezultanta unui proces de restructurare, nu ipoteza lui! Din haos şi ebuliţie nu există decît o singură ieşire: reinstaurarea societăţii civile – singura în stare să fundamenteze, de acum înainte, un dialog cu puterea. Structurile acestei societăţi civile (de la civitas) vor trebui formate de acum încolo. Numai aşa se va institui deschiderea procesului de regenerare morală a societăţii, numai aşa va putea fi dată măsura reală a civilizaţiei (tot de la civitas) şi culturii noastre. A legitimităţii noastre în Europa! Căci democraţia – care înseamnă cel puţin participare politică «în cunoştinţă de cauză» – nu ne-o poate da nimeni. Ea trebuie învăţată, cucerită. Trebuie să merităm democraţia. Va trebui întîi explicat alfabetul ei, pentru a-i putea simţi, în timp, aromele şi farmecul. Şi pînă cînd nu va începe fiecare dintre noi să se construiască pe sine în acest spirit, riscăm a cădea în caragialesc. Şi nu trebuie să se întîmple acest lucru, fie numai şi pentru că sînt peste zece ani de cînd un Al. Paleologu atrăgea atenţia asupra unui atribut determinant al caragialescului: este abisal…". (Dialog, EDIŢIE SPECIAL|, Anul XX, nr. 134, 29 decembrie 1989, p.4).        

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor