Trei texte de teatru pentru cei mici şi pentru cei mari

Volumul coordonat de Oltiţa Cîntec, intitulat Trei texte de teatru pentru publicul tânăr, cuprinzând piesele de teatru ”Cenuşăreasa”, ”Scufiţa roşie” şi ”Pinocchio” de Joël Pommerat, a apărut anul trecut la Editura Timpul din Iaşi, fiind editat cu prilejul Festivalului Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr. Cele trei poveşti celebre au fost rescrise de dramaturgul şi regizorul francez Joël Pommerat pentru a putea fi puse în scenă în cadrul unor producţii pentru cei mici, nelipsind nici varianta unor montări pentru cei mari, de fapt pentru orice tip de public şi au fost traduse din limba franceză de Georgeta Cristian, Mihaela Michailov, respectiv Ioana Moldovan.

Fiecare dintre cele trei texte reprezintă o interpretare a poveştii la care se raportează plecând de la o categorie filosofică cum ar fi logosul, timpul sau adevărul. În acest mod, fiecare dintre cele trei texte pentru cei mici, dar şi pentru cei mari pune în joc o filosofie. Mai mult, de fiecare dată e vorba de o filosofie de viaţă. Cuvintele ne pot schimba viaţa în funcţie de felul în care le citim, timpul este ceea ce ne leagă de cei dragi nouă printr-o percepţie comună a lumii noastre, iar adevărul este bunul nostru cel mai de preţ. Filosofia privind cuvintele şi modul în care acestea ne schimbă viaţa este dezvoltată în rescrierea poveştii ”Cenuşăreasa”. Cenuşăreasa e o fată modernă, Sandra, care şi-ar putea rata viaţa din neatenţie, pentru că a interpretat greşit cuvintele mamei ei pe patul de moarte. În faţă sunt aduse subiecte care contează în societatea în care trăim (familia, dragostea, moartea) şi modul în care ne raportăm la aceste valori sau teme. Joël Pommerat desacralizează povestea (mama vitregă îşi pierde pantoful când merge la noul bal, încercând să-l convingă pe prinţ că ea e aleasa) şi introduce noi straturi de tandreţe, mai accesibile cititorului/ publicului contemporan (neştiind ce să-i dea în dar Sandrei, prinţul îi oferă unul dintre pantofii lui). Mitologii întregi sunt astfel răsturnate, iar povestea se rescrie, având la bază noi înţelesuri (egalitatea dintre sexe, feminismul, relaţiile de tip tradiţional faţă în faţă cu cele moderne etc.).

O altă filosofie de viaţă ne pune în legătură cu ideea de timp şi modul în care ne facem timp pentru ceilalţi (chiar de la început aflăm că mama fetiţei nu avea timp să se joace mai mult cu fetiţa ei), cum ne lăsăm acaparaţi sau ”înghiţiţi” de timp (una dintre posibilele semnificaţii ale fiarei sau lupului), cum timpul subiectiv e perceput altfel decât cel obiectiv, măsurabil (călătoria fetiţei în pădure, jocul cu propria umbră), cum se succed generaţiile în timp (modul în care scrie Joël Pommerat despre fetiţă, mama ei şi mama mamei fetiţei, insistând pe asemănările dintre ele este evocator în acest sens şi absolut seducător). De data aceasta, deşi rescrisă, povestea rămâne într-un alt univers, nu e actualizată foarte mult. Lupul şi fetiţa fac o întrecere în ceea ce priveşte timpul în care vor ajunge, pe drumuri diferite, la casa bunicii. Lupul câştigă şi le înghite pe amândouă folosind trucurile din vechea poveste. Numai că acum e cu happy-end. Universul la care face trimitere autorul este cel în care a trăit mama acestuia, la care chiar face referire în final. În copilărie, aceasta străbătea un drum foarte lung înspre şcoală, ceea ce îl face pe dramaturg să o asemene cu protagonista poveştii (Scufiţa roşie). În acelaşi timp, autorul are la rândul lui o fetiţă pe care vrea să o apropie de universul teatrului.

În cel de-al treilea text, povestitorul insistă foarte mult pe ideea de adevăr. Pe adevărul poveştii şi al lumii ficţionale. Adevărul ficţional nu este acelaşi lucru cu adevărul real şi e vorba de lumi distincte, la care ne raportăm diferit. Însă, de această dată, autorul face un pact de veridicitate cu cititorul/ publicul. El se obligă cumva să spună adevărul, insistând pe credibilitatea lumii teatrului construite la limita lumii reale. E vorba de o convenţie, de asumarea adevărului poveştii şi de promisiunea că lumea acesteia şi înţelesurile puse în joc vor fi luate în serios de către cititor/ public. Cel mai mare accent este pus pe ideea de schimbare. Aşa cum e adevărat că Pinocchio e o păpuşă, o marionetă sculptată în lemn de un meşter, tatăl său, care la final se va transforma într-un băieţel adevărat, e la fel de adevărat că oamenii se pot schimba, devenind mai buni pentru ei înşişi şi pentru ceilalţi. În acest mod, metamorfozele ontologice, de nivel existenţial sau cele care privesc schimbarea caracterului cuiva sunt în egală măsură posibile.

Pentru ca învăţămintele acestei poveşti transpuse în limbaj dramatic să ajungă la cititor/ public şi să-l influenţeze, e nevoie ca acesta să creadă în adevărul evenimentelor care constituie povestea. Întâmplările trebuie să fie adevărate printr-o convenţie între povestitor şi cititor. Fiecare dintre poveştile dramatizate de Joël Pommerat implică un povestitor, prin intermediul căruia autorul poate stabili o legătură indirectă cu cititorul/ publicul. Cele trei texte ale lui Joël Pommerat se citesc pe nerăsuflate şi sunt savuroase atât pentru cei mici, cât şi pentru cei mari.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)