Trenurile de odinioară

Acum câțiva ani, am citit un roman excepțional, Marea petrecere de Petre Barbu. Cumva marginal în construcția cărții, mi-au atras atenția paginile unde Iulian Bolozan, unul dintre protagoniști, face naveta cu personalul Bârlad-Galați, personal destul de faimos în zona Moldovei înainte de 1989. Porecla trenului respectiv era atunci, ne zice Petre Barbu, „Mârladul”. Întrucât trăisem eu însumi, într-o anumită împrejurare, „senzația” acestei curse regionale, am parcurs tribulațiile feroviare ale personajului cu interes sporit. Iată o descriere succintă a trenului de siderurgiști, unde tânărul Bolozan trebuie să se adapteze: „Se trezea cu noaptea-n cap și se urca în Mârladul ce puțea a urină și-și căuta un loc printre muncitorii care se duceau la Galați ca să câștige o pâine /…/. Se băga printre ei și mânca parizer cu mămăligă și ceapă, trăgea din puturoasele țigări Mărășești, spărgea semințe, scuipa, striga glume tâmpite la fetele care răsfoiau somnoroase manualele de chimie sau de electrotehnică. Era un animal până când Mârladul intra în gară /…/ Sărea la bătaie la oricine nu-i era pe plac, o lua peste ochi, dar dădea și el cu pumnii, juca șeptici, bea vin ori rachiu din bidoane de plastic /…/, bătea cu palmele în banchetele slinoase ale trenului, urlând din toți rărunchii Magdaleno, spune drept cine te-a mușcat de piept!/…/.” Mârladul nu reprezenta, prin urmare, doar un tren de navetă, ci un mod de viață, pe care fie ți-l asumai ca supraviețuitor, fie îl respingeai și, în consecință, sucombai. Calvarul trebuie și el trăit într-un fel sau altul. Când ți se dau lămâi, viețuiești cu limonadă.

Am ajuns la concluzia darwinistă de mai sus în mohorâta lună decembrie a anului 1988 când, împreună cu doi colegi de facultate, eșuasem în „Mârlad” printr-un joc mai curând neverosimil al întâmplării. Ne întorceam de la Brașov la Iași. Participasem la o conferință națională a cercurilor științifice studențești la Universitatea de la poalele Tâmpei și, nu știu cum, schimbând trenurile în Ploiești, am ratat acceleratul de București, ce ne-ar fi dus direct acasă. Deoarece nu mai aveam conexiuni nemijlocite cu Iașul vreme de mai multe ore, am hotărât să o pornim cu diverse curse regionale spre destinația finală. Am plecat inițial, suficient de logic, la Buzău, însă întortocheatele căi ferate românești ne-au deviat, treptat, spre Făurei și Brăila, iar ulterior, într-un tur de forță moldav, am aterizat la Galați. Aici ne-am întâlnit cu „Mârladul”… Poștalioanele din Vestul Sălbatic au fost, fără îndoială, mai puțin devastate, chiar și după atacurile bandiților arizonieni. Cursa (constând din șase-șapte vagoane comune, fără „clase”) nu avea, în mare măsură, uși și ferestre. Scaunele păreau torpilate, iar toaletele dezafectate. În vagonul nostru se derula un bairam siderurgist, cu țuică la damigeană și vin de butuc. „Recipientele” au sosit și la noi, studenții ieșeni șocați de eveniment. Am băut speriați și am spus un „la mulți ani!” generic, fără adresă. Ipochimenii călători țopăiau, cântând defazat ceva cu un „dric la poartă” și „cai mascați”.

Un preot – aparent, și el eșuat, asemenea nouă, în delirul petrecăreț al „Mârladului” – făcea mereu semnul crucii în aer și nu refuza, la rândul lui terifiat, bidoanele cu alcool ori de câte ori treceau prin fața sa. „Bea, parinte, bea, cî-i sânjili lu‘ Hristos, Domnul!” De pe bancheta opusă, ne fixau, cu priviri apoase, trei bărbați nerași, rufoși, cu butelci soioase în mâini. După o lungă contemplație, unul dintre ei articulă, cu greu, o întrebare: „Di uni sunteți, uăi?” Deoarece colegii mei se aflau în stare de perplexitate, am preluat eu responsabilitatea răspunsului, abordând, curajos, politica adevărului. I-am spus că eram studenți la Iași. Nu procedasem bine. A trebuit să-i explic ce căutam în „Mârlad”, având în vedere că veneam din „Ieși”. Am intrat și mai rău în încurcătură, pentru că astfel am fost nevoit să dau detalii despre călătoaria noastră și, implicit, despre „conferința națională a cercurilor studențești”. Cuvântul „conferință” i-a electrocutat scurt pe cei trei: au deschis ochii cețoși la unison precum trei pisoi treziți deodată din somn de un zgomot. Vorbitorul s-a ridicat, nesigur, în picioare, și mi-a zis, întinzându-mi bidonul: „Bea di iși! Băiet diștept, hai sî ti pup!” N-a apucat să-și ducă intenția la capăt, fiindcă, subit, bucăți de scaune, alături de diverse recipiente, au început să zboare în toate direcțiile. Li s-au adăugat imediat pumni, îmbrânceli și înjurături îngrozitoare. În turbarea generală, l-am văzut pe un tânăr slăbuț (poate că era Iulian Bolozan!) îngenunchiind dinaintea preotului (căruia îi zburase potcapul sub o banchetă). Cu lacrimile șiroind pe obraz, beat lemn, răcnea disperat, hohotind totodată oligofrenic: „Parințăli, am numa‘ nouășpi ani! Numa‘ nouășpi ani, dragî parințăli! Hă, hă, hă!” Fața bisericească îl împinse bărbătește înapoi în vâltoare și țâșni către semnalul de alarmă.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii "Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi