Trenurile fantomă

Din locuinţa mea văd clar toate trenurile care pleacă din Iaşi în direcţia vest. După declanşarea pandemiei, din trei garnituri ce transportă oameni două merg complet goale – dacă nu-i pun la numărătoare pe mecanicul de locomotivă şi pe controlor, deşi pentru ultimul nu aş băga mâna în foc că ar mai exista. La ce folos?

În celălalt tren descopăr cu greu câţiva pasageri, lipiţi de canapele, doi-trei, niciodată mai mult de şapte, cu toate că unele şiruri de vagoane sunt neobişnuit de lungi, ca de pe alte vremuri. Alea de dinainte de 1989.

Tot privind trenurile ce gonesc absurd şi cam inutil mi-a venit în minte o povestire stranie şi superbă, destul de puţin cunoscută, din păcate, scrisă de maramureşeanul Ioan Groşan (dovedit, tot din păcate, informator al securităţii, dar dacă doar caracterele mari ar scrie literatură, mă tem că în biblioteci ar cam bate furtuna!), intitulată „Trenul de noapte”. E o proză scurtă ce merită citită şi recitită oricând, dar mai ales în momente de criză existenţială. O recomand!

Iată, pe scurt, intriga: un şef de gară obez şi gurmand este transferat din motive necunoscute la o haltă obscură de prin Transilvania. Înţelegi că staţia CFR se află la o distanţă apreciabilă de cea mai apropiată localitate, de aceea singurele fiinţe cu care se întreţine cotidian sunt cantonierul (vrednic bucătar) şi dulăul acestuia.

Timpul se scurge anevoie, în discuţii şi ospeţe improvizate, până când grăsanul este anunţat că prin haltă va trece, trei nopţi la rând, un tren de mare viteză. Şeful a mai trăit această experienţă, pe când muncea într-o gară importantă, dar trenul cu pricina nu oprise nici acolo. În mod ciudat, garnitura – solidă, ermetică şi închisă la culoare – nu păruse să aibă nici mecanic, nici călători. Doar o mireasmă de trandafiri plutise în urma trenului, preţ de câteva clipe! Curios, ora tranzitării celor două staţii coincidea!

Cantonierul rămâne profund marcat de povestea şefului – pe jumătate uluit, pe jumătate neîncrezător – şi-i propune acestuia o manevră prin care să oblige misteriosul tren să poposească în haltă. Ca să vadă ce şi cum. Ideea îl lasă perplex pe durduliu, ce o respinge cu frică şi indignare, dezamăgindu-şi subordonatul.

Primele două nopţi – adică primele două apariţii ale garniturii – decurg aidoma. În urletele îngrozite ale câinelui şi sub supravegherea şefului de gară (îmbrăcat în cel mai călcat costum) şi ale cantonierului (din ce în ce mai curios), trenul străbate rapid halta pierzându-se în depărtare. Cantonierul nu-şi poate ascunde via emoţie pe care i-o lasă vehiculul nemaiîntâlnit, dar îşi contrazice aprig şeful în ceea ce priveşte mirosul de roze; el nu simţise absolut nimic! Pesemne ai nasul înfundat, îi răspunde nemulţumit rotofeiul.

În a treia noapte, ultima, cantonierul îşi pune planul în aplicare. De capul lui, comută semaforul pe roşu, dar trenul năvăleşte la fel de iute şi taman când bărbatul e convins că locomotiva va ignora avertismentul, aceasta opreşte în haltă. Fără să şovăie, ceferistul schimbă culoarea semaforului în verde şi sare pe scara unui vagon. La fel de brusc precum frânase, convoiul cel negru se pune din nou în mişcare. 

Urmează secunde de groază. Sub privirea stupefiată a şefului de gară şi în scheunatul dulăului, cantonierul forţează uşa vagonului, ce refuză să se deschidă. Viteza şi curentul puternic de aer îl dezechilibrează. Disperat, bărbatul socoteşte: dacă ar sări, poate ar mai avea o şansă să supravieţuiască! Dar chiar atunci, în clipa supremă, uşa se dă la o parte, el se rostogoleşte înăuntru, iar în nări îi pătrunde un suav miros de trandafiri!

…Să nu credeţi că povestirea are vreo legătura cu trandafirii ofiliţi ai PSD, chiar dacă CFR (marfă şi călători) au devenit o fantomă îndeosebi din pricina acestui partid! E o povestire despre destin. Şi, poate, despre teamă şi izolare! Ori, cu siguranţă, despre curaj şi imaginaţie!