Turist de ocazie pentru o zi

luni, 06 septembrie 2021, 01:50
1 MIN
 Turist de ocazie pentru o zi

Pe Transfăgărășan n-am fost propriu-zis niciodată – până vineri. Am fost cu maşina până la Bâlea Cascadă în anii 1990, iar la Bâlea Lac am ajuns în vara 1981 după o încercare de-a face o aşa-numită Kammwanderung (drumeţie de creastă). 

Pe atunci, tocmai terminasem armata la vânători de munte, varianta TR (cu termen redus, pentru cine nu ştie, adică 9 luni, viitor student fiind la Silvicultură Braşov), iar cu doi colegi de pluton şi de facultate plus un văr al unuia dintre ei ne propusesem să parcurgem Făgăraşii de la valea Oltului până la Piatra Craiului. Încercare eşuată după „cucerirea” vârfului Negoi, când am coborât la Cabana Bâlea Lac pentru că se stricase vremea, unde am stat, dacă bine-mi amintesc, cel puţin o zi şi o noapte, în speranţa că se va îndrepta vremea, apoi am renunţat şi-am coborât de pe munte.

Eu unul sunt un cvasi anti-turist – nu ţin minte să mă fi dus vreodată undeva doar ca să văd oraşul X ori muzeul Y etc. – unde am fost, am fost îndeobşte fie cu treabă, fie ca invitat ori în vizită la un prieten, iar partea turistică (văzut oraşul, vizitat una, alta venea ca un bonus, ori ca o chestie colaterală).

Vineri, deci, am fost turist de ocazie: am urcat în maşina cumnatului şi-al surorii mele pe Transfăgărăşan – până la Bâlea Lac. Arc peste timp – un arc de 40 de anişori. Ca fapt divers, cumnatul are o legătură directă cu construirea Transfăgărăşanului, întrucât a făcut armata pe la Râmnicu Vâlcea şi ca şofer îi ducea, respectiv aducea pe ofiţerii din unitate care lucrau în ture săptămânale pe Transfăgărăşan.

La ce vreme capricioasă a fost în ultima vreme, vineri a fost chiar o zi frumoasă inclusiv la cota 2034 (Bâlea Lac) – cel puţin până după prânz, când am luat-o din loc, în „program” fiind şi orăşelul Cisnădie (Heltau), plus o oprire-n Piaţa Cibin din Sibiu, iar pentru mine personal reperul major a fost ora 18.00, adică meciul Simonei Halep împotriva Elenei Rîbakina (Doamne, ce meci!).

Okay, n-am văzut, deci, decât partea ardeleană a Transfăgărăşanului (mi s-a spus că partea spre Muntenia, spre Argeş, e mai spectaculoasă…). Am revăzut Cabana Bâlea Lac. Am căutat şi-am găsit placa comemorativă pentru victimele unei avalanşe din aprilie 1977, care a luat cu ea în lac 23 de vieţi – 7 profesori şi 16 elevi de la Liceul Brukenthal, cel puţin trei dintre ei (să fi fost patru?) fiindu-mi colegi de clasă (clasa a 9-a). O tragedie incredibilă – care, desigur, a fost trecută sub tăcere de autorităţile comuniste. Liceul organiza anual trei tabere de schi: două la Cabana Prejba (Munţii Lotrului, în vacanţa de iarnă) şi una la Cabana Bâlea Lac (în vacanţa de primăvară). Specific asta pentru că participasem la prima tabără de schi de la Cabana Prejba şi parcă mă bătuse gândul să mă duc şi la cea din vacanţa de primăvară…

O anecdotă legată de tragedia asta: unui coleg de clasă, fiind el un fel de trandamanda, i-a luat ceva timp până şi-a terminat micul dejun, până s-a echipat, până să pornească spre pârtie – şi uite aşa, întârzierea asta i-a salvat viaţa: Moartea trecuse deja!

Dar hai să mă-ntorc în prezent. Ce-am mai văzut eu la Bâlea Cascadă, la Bâlea Lac? Tarabe şi tarabe cu cigamiga de tot felul, cu magneţi şi suveniruri, cu brânzeturi şi mezeluri, cu porumb fiert şi langoşi („Hai pe la noi, c-avem langoşi cu usturoi!”), cu kürtos kalacs (cozonac secuiesc), cu confecţii de lână ori de piele, caserole de afine (de cultură, nu de pădure!), lucruri şi lucruşoare de lemn…

Şi multe, multe maşini de prin cam toate judeţele ţării. Când am coborât – cu o poticnire: se crease un ambuteiaj serios din cauza unei turme de oi care era dusă de pe munte pe şosea şi abia la a nu ştiu câta serpentină ciobanii au putut să scoată oile de pe carosabil ca să mai şi treacă din maşinile din spate! – am şi zis la un moment dat: Băi, dar n-am văzut nicio maşină de Satu Mare! Şi nici de Teleorman! De SM am văzut apoi una tocmai urcând. De Teleorman (şi de Tulcea) n-am văzut, dar asta nu înseamnă că n-au fost.

În fine, am ajuns la Cisnădie, am făcut ochii mari în faţa unui parcomat ultrasofisticat care-ţi cere şi introducerea numărului de înmatriculare (!?), am „admirat” statuia recentă cu Mihai Viteazul (o statuie ca nuca-n peretele micului târg cândva săsesc), am văzut biserica veche fortificată, însă doar de afară, aceasta fiind în plină renovare.

Faptul divers cu darul de-a te amuza a fost maşina unei firme de pompe funebre (Servicii funerare Cisnădie) care, prin numărul de înmatriculare, pare-o garanție că ajungi în RAI… Ulterior, cumnatul a văzut şi varianta de LUX (în loc de RAI), la propriu, maşina fiind mult mai nouă, mai arătoasă, de unde eu mi-am zis că şi asta pare logic, cine-și permite luxul, n-are cum să ajungă în rai…

Până una alta, să ajungem noi cu bine acasă, toţi cei plecaţi prin lume, turişti ori non-turişti.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist

Comentarii