Ucraina după Summit-ul Biden – Putin

De ce a dispus Vladimir Putin o impresionantă desfăşurare de trupe, estimările vorbesc de 175 de mii de militari, la graniţa de est a Ucrainei? S-au exprimat temeri, şi la noi, dar şi pe plan internaţional, inclusiv la nivelul unor foşti şi actuali oficiali sau generali NATO, că am putea asista la preludiul unui atac generalizat asupra Ucrainei, cel mai probabil în cursul lunii ianuarie când solul îngheţat ar facilita deplasarea blindatelor grele. Altfel de ce ar decide Moscova să-şi asume, cu costuri semnificative, o astfel de desfăşurare de trupe de proporţii? Numai că, deşi nu poţi să excluzi definitiv şi o astfel de posibilitate nu pare totuşi probabil ca Moscova să aleagă o astfel de „opţiune nucleară” în condiţiile în care consideră că poate obţine ceea ce îşi doreşte, pas cu pas, fără să-şi asume astfel de riscuri enorme. În plus, un război împotriva Ucrainei este extrem de nepopular în Rusia. Conform unui sondaj Levada Center, două treimi dintre respondenţii tineri, cu vârsta între 18 şi 24 de ani, au o percepţie bună sau extrem de bună faţă de Ucraina. Ruşii pun în principal pe seama Statelor Unite şi NATO, în proporţie de 50 procente, responsabilitatea pentru înrăutăţirea relaţiei cu Ucraina (doar 16 procente, respectiv 4 procente, consideră că de vină ar fi Ucraina sau Rusia). Cât despre costurile asociate menţinerii efectivelor militare în apropierea graniţei cu Ucraina, luate în calcul la analiza situaţiei, acestea sunt acceptabile pentru Rusia având în vedere miza menţinerii Ucrainei în afara spaţiului de influenţă occidental.

Însă pentru a înţelege acţiunile şi obiectivele Kremlinului şi posibila dinamică a crizei ucrainiene trebuie, la fel ca atunci când te uiţi la un tablou, să te îndepărtezi pentru a putea vedea situaţia de ansamblu pe plan internaţional. Trebuie să ne uităm la criza cu presiunea imigraţionistă indusă de Belarus la graniţa cu Polonia, la tensiunile în creştere din Marea Chinei de Sud în proximitatea Taiwanului, şi chiar la succesul obţinut de Vladimir Putin în Siria când, în concert cu Iranul, a reuşit să menţină la putere regimul Assad în ciuda presiunilor occidentale.

Suntem în plin proces de tranziţie de la o lume unipolar americană, la una în care două mari puteri revizioniste, în principal China, dar şi Rusia, alături de Iran şi de alţi actori destabilizatori, precum Coreea de Nord, vor să modifice din temelii acest peisaj geopolitic. Or, dacă ne uităm în istorie, astfel de perioade sunt inerent instabile şi periculoase. E adevărat, uneori astfel de schimbări majore, ca aceea din 1989, pe fondul imploziei Uniunii Sovietice, au avut loc fără mari turbulenţe. La fel, tranziţia după cel de-al doilea război mondial de la un hegemon global, Imperiul Britanic, la cel postbelic, Statele Unite, s-a produs în acelaşi fel. Însă nu asta e regula în istorie. Este un climat geopolitic cu o mare doză de incertitudini, cu evoluţii care, consideră Rusia, îi oferă un cadru favorabil pentru atingerea obiectivelor sale strategice în Ucraina şi pe continent, în condiţiile unor riscuri acceptabile. Obiective pe care, interesant, le susţine explicit şi China, aşa după cum reiese din relatările de după summit-ul Putin – Xi Jinping care a avut loc imediat după cel dintre preşedintele rus şi Joe Biden. Masiva masare de trupe la frontiera cu Ucraina este parte din acest demers de intimidare a ţărilor din UE şi a guvernului de la Kiev pentru atingerea obiectivelor Kremlinului.

În cazul Ucrainei, Vladimir Putin are două astfel de obiective majore. Pe termen scurt, el vrea să blocheze definitiv orice demers de integrare instituţională a Kievului în structurile occidentale. Reţeta deja probată în trecut este crearea unor conflicte îngheţate, în teritorii care să nu mai fie de facto sub controlul autorităţilor naţionale, la fel ca în Transnistria sau în Caucaz. Suntem în situaţia asta chiar în acest moment în Donbas, unde aşa numitele „republici”, în Doneţk şi Luhansk, sunt conduse de „preşedinţi” care, după cum aflăm din ziarul german Bild, sunt membri ai partidului „Rusia Unită” al lui Vladimir Putin, şi locuitorii lor au primit în mare parte cetăţenia rusă în baza unui decret prezidenţial care a simplificat procedura de acordare a acesteia.

Însă Kremlinul vrea să obţină o statuare a acestui regim juridic special în Constituţia Ucrainei şi cum nu a reuşit asta până acum în cadrul Acordului de la Minsk, în care sunt implicate, pe lângă Ucraina şi Rusia, Franţa şi Germania, încearcă să preseze acum Kievul prin intermediul Americii. Acesta a fost una dintre cerinţele sale în recentul summit cu Joe Biden. Pe lângă aceea de a primi garanţii că Ucraina nu va fi acceptată în NATO şi că pe teritoriul ei nu vor fi amplasate capacităţi militare în apropierea graniţelor cu Rusia. Nu fără succes pentru că există indicii că administraţia Biden va cere Kievului să acorde un  grad de autonomie separatiştilor din regiunea Donbas, o chestiune extrem de delicată pentru guvernul de la Kiev care se teme că astfel s-ar crea premisele alipirii acesteia în viitor la Federaţia Rusă, la fel cum s-a întâmplat în cazul Crimeei. În afară de asta Casa Albă a declarat că nu vor fi în nici un caz trimise trupe americane pentru apărarea Ucraina „faţă de care Statele Unite nu au obligaţii morale şi legale ca în cazul membrilor NATO”. Ceea ce înseamnă în fapt, chiar dacă americanii au refuzat să dea în acest sens garanţii Kremlinului, că nu se pune problema primirii Ucrainei în NATO şi răspunde astfel unui alt obiectiv al lui Vladimir Putin: acela de a le demonstra ucrainienilor că nu se pot baza pe Occident şi în general de a pune sub semnul întrebării capacitatea acestuia de a schimba comportamentul Rusiei prin sancţiuni economice şi declaraţii dure precum cea adoptată de Parlamentul European, fără un impact real pe teren. Există însă şi un cost al acestui relativ succes politic, militar şi diplomatic al Moscovei. Rusia şi-a ostilizat cea mai mare parte a populaţiei Ucrainei, ceea ce complică demersul său de a o reatrage pe viitor în siajul său.

Este drept însă că asta nu modifică obiectivul strategic major al Rusiei pe termen mediu şi lung, acela de a exploata o eventuală decuplare, totală sau parţială a Statelor Unite de Europa, pentru a discuta o nouă arhitectură de securitate europeană şi o reconfigurare a sferelor de influenţă de pe continent. Brexitul, şi în acest context tensiunile serioase dintre Marea Britanie, singura putere militară semnificativă din Europa alături de Franţa, şi UE, tensiunile din interiorul Uniunii şi mai ales reticenţa europenilor, mai ales a Germaniei şi Franţei, de a se alătura Americii în confruntarea geopolitică cu China, devenită prioritară la Washington, îi dau Rusiei speranţe că nu mai este un obiectiv complet nerealist aşa cum părea doar cu puţină vreme în urmă. Mai ales în contextul în care în cercuri influente de la Paris şi Berlin se exprimă regrete faţă de „aderarea prea grăbită” a fostelor state comuniste care, mai ales prin atitudinea celor de pe flancul estic, ţările baltice, Polonia şi România, se dovedesc un obstacol în stabilirea unor relaţii mai bune cu Rusia. Într-o ordine mondială în stare de tranziţie, în care nu e deloc clar cum se va tranşa competiţia geopolitică dintre Statele Unite şi China, orice e posibil. E un element care ar trebui să ne dea serios de gândit. Mai ales dacă ne aducem aminte că, în cursul unei întâlniri la vârf Rusia – UE de la Helsinki, Vladimir Putin şi-a declarat explicit opoziţia faţă de aderarea României şi Bulgariei.