Ultimele zile

Eventual, cum a fost cazul şi acum două săptămâni, mai cosesc o dată în faţa curţii. Evident, clasic, cu coasa. Ecologic şi zero poluare sonoră. Două, trei zile mai devreme, cineva cosise în faţa casei de vizavi (nelocuită), unde nu ştiu dacă se mai cosise anul ăsta iarba, cu motocoasa. Okay, acea curte are front lung spre stradă, dar însă şi totuşi, insul a stresat strada timp de mai bine de trei (poate chiar patru) ore cu zgomotul bormaşinii în varianta rurală! Mda, dar lasă că acuşi începe sezonul drujbei, sora motocoasei şi verişoara bormaşinii. Zău, eu unul sunt convins că treaba era rezolvată mai repede clasic, cu coasa. Altfel, ca fapt divers, nici nu ştiţi ce sunet plăcut a fost să aud într-o zi, pe când mă-ntorceam de la cumpărat lapte proaspăt de pe Grapp, cum cineva îşi ascuţea coasa clasică cu o cute!

Altă chestiune pe care o rezolv îndeobşte cu două zile înainte de pornirea înapoi spre Iaşi e mersul la Sibiu ca să-mi iau biletul de tren şi să mai fac nişte ultime cumpărături. Aşa am pornit eu în ziua de marţi, 8 septembrie, pe jos spre Gara Sălişte (părăseam pentru prima oară satul după mai bine de-o lună!), şi asta cu 15 minute mai repede, ca să merg în voie şi să mai pot fotografia una, alta. De pildă copacu-mi favorit de deasupra hulei Amnaşului când răsare soarele.

Ei bine, nici nu ieşisem încă din sat, când a oprit în dreapta mea un mic tractor, iar tractoristul (amnăşan-amnăşan) îmi face semn să mă urc în cabină. I-am mulţumit, dar am refuzat, explicându-i că ajung mult prea repede la gară şi am de aşteptat apoi…

Mi-am continuat drumul, am văzut un limax spaniol (va trebui să scriu eu un text şi despre scârba asta de melc alogen şi dăunător care se-nmulţeşte aproape nestingherit) urcând şi el hula Amnaşului pe marginea drumului, dar, nota bene, pe carosabil, nu pe pământ ori iarbă (bănuiesc că până şi limacşii se deplasează mai bine pe asfalt!?). Am mai făcut doi paşi, când a oprit alt vehicol în stânga mea, de data asta era şoferul de pe microbuzul pentru elevi ai Primăriei Sălişte, cu maşina personală. L-am refuzat şi pe el (prea repede, poze…).

Când trăgeam în poză un sac de plastic cu sticle vintage de Pepsi (una am luat-o şi-am băgat-o-n rucsac, de-acum mă declar oficial colecţionar de sticle şi sticluţe – la Amnaş am vreo 3 sticle vechi de Coca Cola, din cele germane cu numele în relief pe sticlă, deşi n-am băut niciodată Coke de pe vremuri – şi niciuna de Pepsi, aşa cum exista şi-n comunism), aruncat chiar lângă râpa acum cu un marcaj improvizat (să nu cadă, din greşeală, vreo maşină în ea), în care încă arunca multe neamuri proaste tot felul de gunoaie, saci întregi cu gunoaie, deşi există de ani buni serviciu de salubritate, opreşte a treia maşină – era vecinul. De-ar fi mers la Sibiu… Dar mergea la lucru, l-am refuzat şi pe el.

În fine, pe când fotografiam copacul amintit „desenat” singular într-un vârf de deal ca într-o ilustraţie dintr-o carte de basm (soarele se ridicase deja deasupra dealului, dar era semi-ecranat de-un grup de nori), a oprit a patra maşină, era unul din puţinii saşi rămaşi în sat, mergea şi el la slujbă la Sălişte. I-am făcut semn că vreau să fac poze, a zâmbit şi şi-a continuat drumul.

Reluându-mi apoi şi eu drumul, m-am gândit aşa: să vezi numai, după masă, când oi veni obosit de la Sibiu, cu rucsăcelul plin şi greuţ de cumpărături, n-o să mai oprească nimeni să mă ia până-n sat. Ce vorbeşti: nici nu trecusem bine podul peste autostradă, vrând să-mi aprind o ţigară, n-am mai apucat: o maşină mică a oprit în dreapta mea, şoferul, un tânăr amnăşan (şi el mă mai luase de ocazie cu maşina), mi-a făcut semn să urc şi în nici 15 minute (în loc de 1 h şi 10-15 minute) am fost acasă. O zi norocoasă, din care norocul mi-a salvat o oră, iar acum, toamna, când după opt se-ntunecă deja, o oră-n plus de lumină înseamnă mult la ţară. Asta, desigur, doar dacă ai de gând să faci treabă.

P.S. Pe la mijlocul lui august (în 13, parcă), am primit vizita celor de la emisiunea în limba germană, Christel Ungar-Ţopescu iniţiind o nouă serie de reportaje-interviu „Scriitori în pandemie”. Cine vrea să vadă şi să afle mai multe despre Amnaşul meu, poate să urmărească emisiunea din joia asta, deci din 24 septembrie, pe TVR1, în cadrul emisiunii Akzente.

Michael Astner este poet, traducător şi publicist