Umbra Regelui

„Serviciul D (dezinformare) al securităţii a fost una dintre cele mai active părţi a fostei poliţii politice în anii 90 şi toată reţeaua de agenţi de influenţă, zvoneri şi provocatori a fost generos retribuită şi pusă la treabă sub comanda neîndurătoare a lui Voican-Voiculescu. Ei au continuat după revoluţia din 1989 să dezvolte, în favoarea noii puteri, maşinăria de manipulare a istoriei şi de denigrare a Regelui Mihai I pentru care fuseseră antrenaţi. Amplificarea până la isterie a minciunilor clasice ale comuniştilor a fost primul pas (decoraţia lui Stalin sau trenul cu aur şi tablouri, bunăoară, care avea ca singură referinţă reală garnitura de tren cu mobile, lucruri personale – între care, fireşte, bijuteriile şi tablourile cumpărate din banii proprii – negociate de Carol al II-lea cu Antonescu atunci când a plecat în exil, în 1940); au urmat răstălmăcirile odioase şi calomnia groasă (în care au excelat canalii de presă care erau autorii greţoaselor ode la adresa foştilor dictatori) ordonate de Iliescu imediat ce s-a profilat posibilitatea ca Maiestăţile Lor să revină acasă. Apoi acest demers grosier (de huliganismul cu care au fost expulzaţi sau, mai apoi, opriţi să intre în ţară am mai amintit) a fost dublat de manipulări pe paliere mai subtile. Foştii istorici de serviciu ai dictaturii au devenit acum apărătorii autointitulatului „mareşal” Antonescu şi antimonarhişti declaraţi. Dacă numele adevăratului rege era acoperit cu cele mai imunde epitete, bastardul regal (folosesc acest termen în sensul regulilor Casei Regale, singurele aplicabile, şi nu urmăresc nici un efect peiorativ) este rapid contactat (racolat?) şi folosit activ în campania de erodare a credibilităţii Maiestăţii Sale. Miliţieni cu ceafa groasă, care abia descoperiseră libertatea sudalmei la adresa regelui se pliază ascultători din şale, apelându-l mieros pe domnul Lambrino nici mai mult nici mai puţin decât „prinţul Paul de România” respectând obsecvios hilara hotărâre a tribunalului de la Slobozia care îi atribuia, în plin avânt republican iliescian, dreptul de a folosi acest titlu calp. (Doar o menţiune în cazul domnului Lambrino, acest „Bercea Mondialu” al Casei Regale de grija căruia nu putea dormi Traian Băsescu, ex-preşedintele republicii, şi el cu istoria învăţată la Şcoala de la Băneasa. Domnul în cauză este moştenitorul fiului nelegitim al regelui Carol al II-lea, cel făcut cu Zizi Lambrino, şi în chestiunea drepturilor civile pe care i le-ar putea recunoaşte justiţia nu am a face niciun comentariu. În ceea ce priveşte includerea sa în Casa Regală a României, justiţia civilă este nulă, această putere fiind doar la îndemâna Suveranului.)

Au urmat apoi, în discursul public controlat de televiziunea lui Iliescu (ProTV-ul a apărut abia în 1996), singura care avea permisiunea de a forma electoratul, o abundenţă de „prinţi” şi „regi”. Prinţul Sturza, care se visa un fel de „conte de Marenches” al spionajului românesc, nu s-a plimbat degeaba cu elicopterele lui Măgureanu: castele, sute de hectare şi 80% din suprafaţa împădurită a judeţului Neamţ i-au fost prompt retrocedate cu mult înainte ca domnul Iorgulescu, vremelnic ministru al Culturii, să încerce şi el o schemă financiară (eşuată) cu castelul Bran. Au început apoi să ţină prima pagină „regii” şi „împăraţii” ţiganilor urmaţi de „regele Hagi” şi de o pletoră de personaje publice (regina R&B-ului, prinţesa Caragea etc.) mai mult sau mai puţin onorabile gratulate cu un apelativ folosit cu precădere în scopul de a eroda şi discredita Casa Regală şi abia apoi, poate, în unele cazuri, de a marca excepţionalitatea. Acestei campanii insidioase i s-a alăturat şi o parte a intelectualităţii publice care după voluptatea şi vioiciunea afirmării unui discurs anti-comunist atunci când, finalmente, „se dăduse voie de la poliţie” se descoperea acum visceral antiregalistă. Regele le era acestor bonjurişti dâmboviţeni „antipatic”, nu avea, dragă, „discursul ăla electrizant al lui Ceauşescu din balcon, în 68, când am fost în centrul atenţiei” (în urma căruia anticomunişti faimoşi s-au înghesuit să ceară carnete de partid şi „arme la Uniunea Scriitorilor să se bată cu ruşii”); pe scurt, regele „nu era cool”, nu era postmodern, fiind vetust şi, mai presus de orice, nici nu a avut nevoie de osanale. Iar răzbunarea menestrelilor refuzaţi a fost chiar mai cruntă decât aceea a activiştilor de partid comunist.

Mulţi dintre foştii detractori, indiferent de suşa lor socială sau culturală, au suferit în ultimii ani de viaţă ai regelui o adevărată convertire. Băşcălioşi neiubitori de monarhi, republicani convinşi şi atoateştiutori, au devenit, ca prin minune, bocitoare de neoprit la catafalcul Suveranului. La fel ca şi în cazul lui Corneliu Coposu, agresat fizic şi verbal, umplut de scârnă în timpul vieţii, dar elogiat calp şi bombastic pe drumul spre cimitir, regelui Mihai I i s-a descoperit postum măreţia. A fost în sine un spectacol amuţitor: armate de lătrăi securişti, spălaţi pe creier şi agresivi făcând, la ordin, stânga-mprejur, gata să aclame un personaj istoric pe care până mai ieri îl detestau. Ce a putut determina această uluitoare „cale a Damascului” la nişte trupeţi ideologici în general imuni la bun simţ şi aleasă măsură? Cum se explică oare baleiajul acesta halucinant de la o extremă la cealaltă?

Am văzut în spaţiul mediatic, rostogolită pe diverse canale, ideea subtilă că Iliescu a negociat un compromis rezonabil cu Maiestatea Sa atunci când monarhia nu mai reprezenta o ameninţare. Adică în ultimul său mandat, după ce Casa Regală, culmea, se întărise prin căsătoria A.S.R. Principesa Margareta cu Radu Duda, căruia i s-a acordat ulterior (în 2005) şi titlul de Principe al României, în calitatea sa de prinţ consort. Principesa a primit în 1997, ca dar de nuntă, titlul de Custode al Coroanei ca o garanţie de succesiune la conducerea Casei Regale, iar în 2007, la şase decenii de la abdicare, i s-a oferit simbolic, chiar încălcându-se prevederile Constituţiei din 1923, cea care stabileau statutul Casei Regale şi care invederau necesitatea aplicării legii salice, succesiunea la tron, dacă va fi vreodată cazul. În mod paradoxal, în 2001, Ion Iliescu îl desemnează pe Octav Cozmâncă, binecunoscut „regalist”, să dea undă verde retrocedărilor pentru Casa Regală (încheiate prin hotărâri judecătoreşti abia în 2007), iar mai apoi, minune dumnezeiască, am văzut adoptată, în regim de urgenţă, o lege pentru finanţarea din bani publici a moştenitorilor Casei Regale dată de un guvern republican magnanim. Poate că doar sanctificarea Regelui Mihai, cerută intempestiv, în 2017, în zilele de doliu naţional de diverşi oameni ai muncii, ne-ar fi putut demonstra caracterul magic, ezoteric şi transcendent, al amintitelor piruete morale şi legale care ne-au lăsat cu gura căscată pe toţi, monarhişti şi republicani deopotrivă, resorturile adânci, bine ascunse, ale acestor decizii generoase rămânând, cum ar spune Eminescu, „o enigmă nesplicată”.

E, poate, o victorie peste timp împotriva detractorilor săi de ieri şi de alaltăieri a unui om de o distincţie, de o demnitate şi de o curăţenie morală cu adevărat singulare în lumea noastră, un triumf târziu asupra unui destin regal zbuciumat, marcat de nenoroc şi de piedici insurmontabile, demn de o tragedie a lui Sofocle.”

Florin Cîntic este istoric, director al Arhivelor Naţionale, Filiala Iaşi şi scriitor