Un artist de modă nouă: Gabriel Caloian

După ştiinţa mea, Gabriel Caloian este printre puţinii artişti plastici ieşeni din generaţia relativ tânără care a renunţat la orice contract social, consacrându-se cu totul artei. Şi asta nu a făcut-o doar o dată, ci şi-a abandonat slujba de două ori. Odată când era profesor la o şcoală aflată la 40 de km de Buzău, pentru a veni la Facultatea de Arte Vizuale şi Design din Iaşi, şi a doua oară, când a renunţat la postul de librar, alegând profesia de liber cugetător, în sensul strict kafkian al cuvântului.

Desigur, a fost o pierdere mai întâi pentru Humanitas, unde Gabriel Caloianu s-a iniţiat însuşindu-şi meseria de librar, apoi şi pentru Librăria Cartea Românească Educaţional, de unde artistul a demisionat, luându-şi lumea în cap.

Pictorul prinsese meseria de librar din zbor, dar lucra ca un profesionist desăvârşit. Cotoarele şi mai cu seamă titlurile cărţilor exercitau asupra minţii şi spirtului său aceeaşi fascinaţie pe care o exercită simpla vedere a clapelor pianului asupra degetelor unui pianist. Chiar şi trezit în toiul nopţii, năuc încă de somn, un instrumentist obsedat de meseria sa poate cânta, concomitent, la mai multe instrumente muzicale deodată, substituind o orchestră ascunsă undeva în spatele simţurilor sale. Un lucru similar se întâmpla şi cu graficianul Gabi Caloian metamorfozat în librar: bâjbâind prin întuneric, mâinile sale somnambule găseau cărţile rătăcite prin diverse colţuri ale librăriei lui aflate într-un spaţiu aşezat undeva între vis şi realitate, le ştergeau de amprente şi le aşezau la locul lor în raft. Apoi mai era vorba şi de numele autorilor, şi de chipurile, şi de gesturile cititorilor ce-şi proiectau umbra în vitrina luminată de reclame a Librăriei Cartea Românească de pe bulevard.

Lucrând ca librar, Gabriel Caloian învăţase să citească atât pe verticală, cât şi orizontală, orientându-se după forma şi pulsaţiile literelor. Reţinea paragrafe şi pagini întregi de roman, de poezii sau de eseuri, ba chiar şi de lucrări ştiinţifice mai mult sau mai puţin anoste din domeniul vast al acusticii şi medicinii bucale.

Meseria de librar îi intrase în sânge, şi faptul acesta îl enerva peste măsură, căci adevărata sa pasiune era, totuşi, pictura. Însă pictorul Gabriel Caloian nu voia să-şi neglijeze arta de dragul unei meserii străine modului său de-a fi. Şi apoi, meseria de librar nu era nici prea bănoasă, şi nici nu-ţi oferea prea mari satisfacţii; astfel că atunci când a renunţat la slujbă pictorul a chiuit pe străzi de bucurie.

Scăpase de stres şi corvoadă. Scăpase şi de supraveghere, şi de cititori prea insistenţi. Scăpase chiar şi de Emil Brumaru şi de spectrul său, care, din când în când, pogorând ca un duh din ţara umbrelor potopite de neant, venea în mod regulat la librărie şi inspectând cu migala lui obişnuită rafturile de cărţi, îi lua la rost pe angajaţi, căutându-le nod în papură. Aşa făcea şi în ultimii săi ani de viaţă poetul, aşa făcea şi acum, descinzând din „rezervaţia de îngeri”, pentru a întoarce şi a se strecura, preţ de câteva minute, cuibărindu-şi duhul în paginile cărţilor.

De obicei Emil Brumaru nu ieşea din casă înainte de ora unsprezece. Erau însă şi zile când venea mult mai devreme, uneori chiar înainte de deschidere. Vizitele lui Brumaru la Librăria Humanitas aveau ceva din aerul unor inspecţii judiciare, căci poetul, avid de noutăţi, nu avea încredere în informaţiile pe care i le furnizau spăşiţi librarii, cerând să i se aducă registrul de intrări şi de ieşiri, uneori şi condica de reclamaţii. Îl interesau noutăţile. Răsfoia cu aviditate fiecare carte proaspăt ieşită de sub tipar, mirosind încă a cerneală. Ochii săi se călăuzeau, totuşi, mai mult după mirosul pe care-l emanau literele şi după moliciunea lor. Poetul voia să miroase şi să pipăie tot ce-i apărea în faţa ochilor. Simpla vedere a lucrurilor îl încărca de suspiciuni, punându-l pe gânduri. De aceea avea tendinţa să pipăie şi să miroase toate mărunţişurile, pentru a se convinge că realitatea de care avea parte nu e o simplă iluzie. Iar atunci când deschidea o carte, buricele degetelor sale se transformau în adevărate ventuze prevăzute cu papioane gustative şi olfactive oprindu-se asupra fiecărei silabe şi a fiecărei literă, pentru a putea da verdictul final în privinţa autenticităţii lor.

Poetul nu suporta cuvintele ce aveau contururi dure, îi plăceau doar cele ce posedau o moliciune feminină şi forme pe care le puteai mângâia. În afară de aceasta, după cum constase Gabriel Caloian, Emil Brumaru, în ciuda faptului că umbla îmbrăcat cam alandala, lăsând impresia unui spirit vetust, intra într-o adevărată criză post avangardistă când vedea dezordine în librărie. Toate cărţile trebuiau să stea aliniate ca nişte soldaţi la locul lor în raft, şi eventual, chiar să-l salute, ducând o mână nevăzută la cotor, atunci când poetul trecea prin dreptul lor. Desigur nu se întâmpla acelaşi lucru şi acasă, unde domnea, printre haine şi cărţi, o dezordine absolută, şi unde nici un volum, nici o revistă şi nici o broşură nu se aflau la un locul lor. Unele erau azvârlite pe podea, altele pe fotolii, altele pe pat sau pe sub pat. Însă în ciuda acestei dezordini, poetul găsea cu uşurinţă citate de care avea nevoie. Memoria sa olfactivă nu-i jucase niciodată feste. O mulţime de parfumuri, dar şi de miasme, amestecându-se de-a valma, se ridicau din paginile cărţilor şi-i năvăleau în nări. Atunci, ca să scape de tristeţea ce-l cuprindea, poetul strănuta cu năduf de trei ori, urându-şi singur, cu sinceritate: „hai, noroc şi la mai mare!”. După care, abordând o mină serioasă, scria o poezie.

Vizitele lui Emil Brumaru la „hârtierie” semănau cu un taifun. Poetul îşi vâra nasul peste tot. Intra nu numai în librărie, ci se ducea şi la baie, să vadă dacă nu cumva se aflau acolo depozitate, din lipsă de spaţiu, sau din neglijenţă, nişte cărţi. De obicei, inspecţiile se lăsau cu un scandal imens. Descoperind un volum pitit undeva după un raft sau găsind cărţile mai vechi depozitate sub duş, Brumaru făcea o criză de isterie avangardistă sau postmodernistă şi trebuia liniştit. Cel mai bun remediu era o carte primită în dar sau o cafea făcută la lampa de spirt. Aşezându-se, în sfârşit, pe scaun, poetul începea să povestească despre iubitele sale din tinereţe, sfârşind prin a improviza, înconjurat de tomuri, nişte versuri, trecându-le într-un carneţel cu cotor aurit, purtat în buzunarul larg al hainei sale maronii. Acasă avea acelaşi comportament. Se enerva, făcea crize, dar acolo nu-l lua nimeni în seamă, astfel că fierbând în suc propriu, poetul se liniştea în cele din urmă, jurând să se răzbune crunt pe caleştile cu roţi de flori şi fluturi. Dezordinea din cameră avea drept scop să-i consolideze memoria. Poetul era atât de atent cu mişcările lui, încât ţinea minte cu exactitate locul unde se afla mosorul sau scama culeasă de pe stradă sau bucăţele de sârme pe care le găsea pe trotuar şi le depozita acasă, ca să nu mai vorbim despre cărţile şi revistele achiziţionate în fiecare zi de la librărie sau de la chioşcul de pe colţ. Din pricina concentrării şi a atenţiei de care dădea dovadă, poetul transmitea lucrurilor din jur un impuls energetic atât de profund, încât acestea, magnetizându-se, aveau tendinţa de a se lipi de hainele lui, urmându-l în peregrinările sale. Greutatea lor îi încovoia umerii plăpânzi, făcându-l de multe ori să se târască pe brânci pe hol şi să se lepede de imaginile cărţilor în lift sau abia când ajungea în stradă. Ieşind pe uşa apartamentului, poetul avea ceva din înfăţişarea unei cârtiţe mofluze, ce apărea pe casa scării, unde se metamorfoza busc într-un Icar bătrân, cu aripi năpădite de cărţi, având tendinţa de a se arunca în hău. Însă bucuria lecturii şi simţul datoriei, dar şi ifosele de care era cuprins de obicei, îl salvau întotdeauna pe Emil Brumaru să cadă pradă fanteziei sale mai mult sau mai puţin erotice de a se arunca în hău, astfel că scuturându-şi aripile poetul ieşea întotdeauna viu şi nevătămat pe uşa liftului, pentru a-şi face rondul obişnuit prin librăriile din centru. Dar să-l lăsăm în pace pe Emil şi să ne reîntoarcem la Caloian.

Pe Gabi Caloian l-am întâlnit în toamna anului 2014 în faţa Librăriei Humanitas din Piaţa Unirii. M-a frapat de la început înfăţişarea sa sau, mai bine zis, contrastul dintre înfăţişarea sa şi cea a prietenului său, Radu Carnariu. Dacă Radu Carnariu seamănă cu un yoghin, înfăţişarea lui Caloian aducea cu cea a unui samurai, gata să intre în luptă pentru orice cauză nobilă. Primul îţi construia tablourile după scenarii clare. Al doilea, după starea de moment a întregului său organism.

Gabriel Caloian e un expansiv, care atunci când pictează nu are nici un plan schiţat dinainte. El ştie că impulsurile sale venite din interior se vor conjuga cu cele din exterior. De aceea, poate, pictura lui păstrează ceva din vertijul de foc al legilor karmice şi al liniilor de forţă ale destinului. (Va urma)

Nichita Danilov este scriitor şi publicist