Un post prea depărtat…

Totuşi, până a deschide acea poartă, o dădusem cotită prin Bucureşti, încercând să devin gazetar „capitalist”, spre a-mi da destul de repede sama că suntem incompatibili. Plus faptul că eram, cel puţin pentru trei ani, legat de glie. De glia comunei Sasca, pentru care optasem/ oftasem, la repartiţia „pe ţară” a „licenţioşilor”, din trei serioase motive: 1) avea gară; 2) în gară era (oare mai este?) un siloz uriaş, care (îmi imaginam) putea fi folosit şi ca turn de lansare… spre Iaşi; al treilea motiv fiind chiar acesta: relativa apropiere de oraşul devenirii mele.

Aici şi acum, am deschis prea repede poarta Radioului. E-adevărat, în cursul acelei veri (1966, vă rog) mi se difuzaseră câteva recenzii şi reportaje „pe deasupra realităţii”, dădusem şi-o probă de microfon (asta, cu mult înainte ca Mircea Daneliuc să-şi lanseze filmul cu acelaşi nume), aveam voce (oarecum) radiofonică, aveam şi ceva talent narativ. Dar n-aveam esenţialul: negaţie din învăţământ (pe care o puteam primi abia peste trei ani), spre a mă transfera în alt domeniu. Şi nici buletin de Iaşi. Şi-atunci a intrat în acţiune sistemul pile-relaţii, fără cadouri. Că n-aveam. Şi nici nu era nevoie. Mi s-a sugerat că trebuie să vin de undeva, prin transfer. O rudă prin alianţă, ditamai boss-ul la un Trust de Construcţii Montaj din Bucureşti, care deschisese front de lucru în Iaşi, m-a angajat… pontator. N-am fost nicio zi/ nicio oră acolo, nici nu ştiu unde era sediul, evident că nici n-am primit vreun ban (ar fi fost culmea!). Dar, peste două luni am primit transferul la Radio Iaşi. Angajat pe post de reporter, doar cu diploma de liceu „la bază”, că era cam greu, totuşi, să fi fost pontator cu licenţă în Filologie… Mai exact, diplomat universitar (cum scrie pe diploma mea de licenţă).  

Oricum, m-am nimerit la locul potrivit exact în momentul când, şi la Radio Iaşi, se producea o neverosimilă schimbare de optică şi, concomitent, de generaţii. Şi când mă gândesc că puteam rata această şansă… încă din studenţie! Spun asta întrucât la sfârşitul anului al II-lea, eu, împreună cu alţi 7-8 colegi – buni mehenghi! – ne-am decis să nu ne prezentăm la examenul la Limba Rusă şi… să rămânem repetenţi. Studenţia era/ părea frumoasă, de ce să n-o prelungim?!? Aveam bursă (totuşi, pe bază de medii), masă şi casă/ cămin, eu-unul începusem să public şi primeam şi ceva „remuneraţie… după buget”… Mai aveam şi exemplul luminos al celor trei crai de curtea veche: Cezar Ivănescu, Cristian Simionescu, Octavian Stoica – dar şi al altora – care repetau anul (devenind colegi cu noi) din motive mai mult sau mai puţin lirice. Sesiunea de vară era pe sfârşite, asistentul Zunis (refugiat grec, dimpreună cu Andreas Rados, după instalarea Dictaturii militare) umbla disperat după noi, ne-ar fi prins şi cu arcanul întrucât, dincolo de reputaţia pedagogică, îi stricam şi vacanţa de vară. Ameninţările de tot soiul, inclusiv din partea decanatului, n-au avut efect. Şi-atunci „Grecu” ne-a luat la sentiment: „Măi băieţi, de ce nu vreţi voi să terminaţi facultatea la timp?!?… Că acesta-i timpul vostru… asta-i şansa voastră. Poate că-n alt an n-o s-o mai aveţi…” şi tot aşa, până ne-a înmuiat cerbicia… Prostească, de altfel.

Da, grecului Zunis trebuie să-i mulţumesc – oriunde o fi, dac-o mai fi! – pentru şansa (neratată) de-a deveni redactor la Radio Iaşi. În cei patru ani şi/ pe jumătate petrecuţi acolo, am avut destule momente în care am trecut de la extaz la agonie, şi viceversa. Nu doar profesional, ci şi existenţial. Am cunoscut nişte oameni minunaţi, doxaţi şi talentaţi, dar – ca-n orice pădure de… simboluri – şi destule uscături. Oricum, gloria mea şi-a colegilor mei, câtă o fi fost, a crescut exponenţial, odată cu creşterea puterii de emisie a Postului. Postul meu fiind cel de redactor la „Cultural”, am realizat mai ales emisuni pe teme de literatură şi de istorie, dar şi niscaiva reportaje în care băteam câmpii cu graţie. Că, întâlnindu-mă odată, la un pahar de vorbă, cu un coleg de şcoală primară (cu atâta rămăsese, săracu’), acesta mi-a spus: „Bine-bine, vorbeşti frumos, dar ştii, noi la ţară, mai mult cu muzica populară… Când ne cânţi ceva?”

Cu timpul, etalasem oarecari abilităţi şi-n construirea unor scenarii radiofonice. Dintre multele, îl amintesc pe cel care „punea în undă” Procesul Brâncuşi contra Statelor Unite ale Americii. E vorba de celebrul conflict generat de vameşii americani, care au taxat sculptura lui Brâncuşi Pasăre în spaţiu ca pe o zburătoare oarecare (eventual comestibilă), nu ca pe o operă de artă. Probă că nici vameşii, nici America, nu mai văzuseră până atunci aşa ceva. Dacă scenariul s-ar mai găsi în fonotecă, şi dacă Radio Iaşi ar mai fi un post cultural – ar putea fi reluat…

Ce-am mai făcut, în cei patru ani pe jumătate, la Radio Iaşi? Mi-am lăsat barbă (am fost primul şi, multă vreme, unicul redactor cu barbă, al instituţiei). M-am îndrăgostit şi dez-drăgostit de câteva ori.

Culmea: nu s-au făcut presiuni asupra mea să devin membru PCR (nu eram singurul…), calitate şi defect la care voi fi obligat imediat după transferul (în 1971) la revista „Cronica”.  

În august ’68, când cu intrarea ruşilor „şi-a unor armate prietene” în Cehoslovacia (înnăbuşirea a ceea ce a rămas în istorie ca „Primăvara de la Praga”) am fost invitat/ rugat (!) să scriu un comentariu „de atitudine”. Asta după ce, într-o şedinţă-fulger (la limita stării de necesitate) articlerii obişnuiţi ai redacţiei – unii dintre ei cu vechi stadii de serviciu în folosul… cui? – s-au făcut că plouă… Comentariul meu, înregistrat pe bandă magnetică, urma a fi difuzat a doua zi dimineaţă, imediat după radiojurnalul de la ora 7 (oră de maximă audienţă matinală). Opt minute şi 30 de secunde a citit, cu o patetică expresivitate, crainicul Viorel Vâlceanu, acel text fulminant, în care turnasem toată durerea românească despre tradiţionala (ne)prietenie cu poporul sovietic (ne)eliberator… Plusul de patetism al crainicului, dincolo de fireasca emoţie a momentului, (în acele zile şi nopţi am fost cu toţii, redactori şi tehnicieni, consemnaţi la sediul Radioului) aveam să-l înţeleg abia recent, când am aflat că Viorel Vâlceanu (trecut, în urmă cu cinci ani, la cele veşnice) era născut în Basarabia… Însă comentariul n-a mai fost difuzat, peste noapte „s-a schimbat modificarea”, ordinul venit „de sus” fiind: „Niciun cuvânt despre Cehoslovacia!”. Simptomatic şi faptul că, atât manuscrisul, cât şi dactilograma au rămas în arhiva Radioului, mi s-a interzis să le păstrez… Şi încă aş fi curios să revăd acel text.  

Tot în ’68 (octombrie, 4) li s-a interzis colegilor din Radio să fie părtaşi la căsătoria mea civilă (cu Rodi)… În nici două luni de la evenimentele din august, devenisem oaia neagră a Radioului, mi se luaseră toate emisiunile, fusesem suspendat (şi) de la microfon. Culpa (dar mai erau şi altele): am refuzat să împănez o emisiune cu citate din Ceauşescu. Începuse cultul personulităţii… Într-o şedinţă de colegiu s-a pus chiar „problema” de-a fi dat afară, disponibilizat, dar s-a găsit o pedeapsă mai… blândă: am fost doar suspendat. Veneam zilnic la birou, semnam condica de prezenţă, citeam, scriam… Drept pentru care am fost reclamat (de doi „vigilenţi” colegi) că scriu poezii în timpul serviciului. Colibaba, directorul (habar n-aveam că mă proteja!) m-a chemat la el şi mi-a cuvântat: „Auzi, domle, nu mai scrie poezii în timpul serviciului, domle! Ia-ţi, domle, undeva, o deplasare, şi scrie cât vrei! Şi, ca să-ţi decontez deplasarea, scrie şi vreun reportaj, ceva, pentru Radio…” Atunci am stat zece zile la Piatra Neamţ, la hotelul „Ceahlăul” şi-am scris cea mai mare parte a volumului ce trebuia să se cheme Îngăduiţi-mi să respir (dar care a apărut cu titlul Punctul de sprijin). Şi nici un cuvinţel pentru Radio…

Doi ani mai târziu, acelaşi director a refuzat să-mi dea transferul la Editura Junimea (aflată pe… punctul de-a fiinţa). M-am ploconit, m-am (auto)denigrat (că nu-s „om de radio”, că n-am talent, că i-am produs atâtea necazuri), dar degeaba… Astfel am ratat şansa de-a deveni… junimist şi n-am devenit decât – peste alţi doi ani – redactor la revista „Cronica”. Cronicar, adică. De modă nouă/veche – şi cam într-o ureche…

Radio Iaşi a rămas, pentru mine, un post prea depărtat… şi cu atât mai apropiat. Ca o iubire imposibilă…

Nicolae Turtureanu este poet şi publicist, director-fondator al revistei „Cronica veche”