Un roman despre Putin şi lumea lui

Curios destin au unele cărţi! Magul de la Kremlin, romanul lui Giuliano da Empoli, ar fi trebuit să apară în 2021, însă Gallimard a amânat, din cauza pandemiei, tipărirea lui. A intrat în librării în aprilie 2022, la două luni de la invadarea Ucrainei de către trupele ruseşti. A fost citit în relaţie cu această invazie, deşi cartea este o meditaţie despre putere şi, totodată, o radiografie a Rusiei de astăzi. A avut un succes colosal (e şi acum la loc de frunte pe lista celor mai vândute cărţi), a luat Marele premiu pentru Roman al Academiei Franceze şi trebuia, în mod normal să ia şi premiul Goncourt (a fost balotaj la voturi, cinci la cinci, şi doar votul preşedintelui juriului a înclinat balanţa). E tradus în multe limbi printre care iată, acum, în româneşte (de către Bogdan Ghiu la editura Humanitas, colecţia Raftul Denisei).

Un succes, totuşi, surprinzător, dacă ne gândim că romanul e bazat pe o convenţie narativă bătătoare la ochi, dacă pot spune aşa: un lung monolog al unui personaj, pe nume Vadim Baranov, care se confesează naratorului, un narator ce apare la începutul cărţii şi dispare brusc la sfârşit, fără să aibă vreun rol în defăşurarea evenimentelor. Interesul confesiunii vine din faptul că modelul lui Baranov este Vladislav Surkov, o vreme consilier influent al lui Putin, retras de câţiva ani de pe scena politică. Dacă Surkov capătă, în ficţiune, o altă identitate, în schimb întâlnim o serie întreagă de personaje reale, Putin, bineînţeles, dar şi oligarhul Boris Berezovski, apoi alt oligarh, Mihail Hodorkovski, cărora li se adaugă figuri mai mult sau mai puţin dubioase de la vârful puterii, Igor Secin sau Evghenii Prigojin, ori indivizi controversaţi, precum scriitorul Eduard Limonov şi motociclistul Alexandr Zaldostanov, ajuns şef de bandă (Lupii Nopţii). Ponderea pe care o au aceste personaje ne face să ne întrebăm de ce scriitorul a preferat ficţiunea, când un eseu politic ar fi avut, cu certitudine, un impact puternic. Nu văd alt răspuns decât acela că romancierul a avut, graţie ficţiunii, o incomparabil mai mare libertate de mişcare, putând pune în gura personajelor replici verosimile şi, graţie lui Baranov, conferind coerenţă anasmblului.

În orice caz, Giuliano de Empoli, care e politolog şi a fost el însuşi consilier politic (al lui Matteo Renzi), este un excelent cunoscător al realităţilor ruseşti. Al realităţilor contemporane, dar şi al istoriei Rusiei, cu derivele, convulsiile şi miturile ei. Evident însă că reflectorul e pus pe ultimele decenii care s-au scurs de la dezintegrarea Uniunii Sovietice. Anii ’90 au fost anii descoperirii plăcerilor până atunci interzise, anii îmbogăţirilor fulgerătoare, anii „occidentalizării” frenetice. Şi totuşi, unele schimbări ce par spectaculoase au explicaţii simple. De ce a căzut Gorbaciov? Fiindcă a dublat preţul votcii. De ce a trebuit înlăturat Elţîn? Fiindcă ajunsese un beţiv nevolnic, de care liderii occidentali îşi băteau joc. Aşa se impune soluţia Putin, iar Baranov, care lucrase la televiziune (iar televiziunea, în anii ’ 90, se transformase într-un drog), va şti cum să pună în scenă gesturile politice ale lui Putin. Devenit eminenţa cenuşie a Kremlinului, scopul său este să creeze realitate, să-i facă pe oameni să creadă că opţiunile Ţrului sunt singurele valide, singurele capabile să restituie Rusiei măreţia de odinioară.

Analizele pe care le face da Empoli sunt de o mare fineţe şi dau o imagine întrutotul credibilă a lui Putin şi a curtenilor din jurul lui. Iată un exemplu lămuritor: „… nimic nu inspiră o mai mare spaimă în rândul supuşilor decât o pedeapsă întâmplătoare. Pedeapsa care poate lovi din senin, fără nici un motiv aparent, este singura capabilă să îi ţină într-o stare constantă de alertă. Supusul (…) care este ţinut într-o stare permanentă de incertitudine este pradă tot timpul panicii. Ideea de rebeliune nici nu-i trece prin cap”. Excepţională e secvenţa în care Putin o primeşte pe Angela Merkel şi îşi aduce labradorul, ştiind prea bine că musafirei sale îi e frică de câini. Frica: acesta este sentimentul pe care Ţarul vrea să-l inoculeze tuturor adversarilor săi, reali, sau potenţiali. De o ireproşabilă (şi înfricoşătoare autenticitate) sunt paginile în care sunt prezentate resorturile profunde ala antiamericanismului şi antioccidentalismului care animă elita politică rusă. În altă parte vedem rolul esenţial acordat propagandei şi a ceea ce numim „război hibrid”. Care e scopul agresiunii din Ucraina, pornită – să nu uităm – în 2014? Să ocupe câteva regiuni, Doneţk sau mai ştiu eu ce? Câtuşi de puţin, Rusia, în imensitatea ei, nu are ce face cu nişte bucăţi de pământ: scopul este de a arăta că orientarea Ucrainei către democraţie a aruncat ţara în haos. Personajele reale, de la Berezovski, la Kasparov şi de la Hodorkovski, la Prigojin nu sunt decorative şi nici prezenţe artificiale, ele au consistenţă epică şi ne introduc într-o lume care ne-ar fi altfel inaccesibilă. Iar Putin ne apare în toată cruzimea lui rece, inflexibilă.

Giuliano da Empoli reuşeşte turul de forţă să scrie un roman plin de dinamism şi să ne antreneze totodată într-o pasionantă reflecţie asupra puterii. E o reuşită de excepţie, ce trebuie salutată ca atare.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor