Un scenariu enigmatic

Autorul a gândit piesa pentru a fi jucată simultan în două oraşe diferite, generând un spectacol dublu, pe două scene diferite. Astfel că numai unii spectatori vor vedea personajul principal pe scenă, în timp ce ceilalţi îl vor auzi doar la telefon. Acum, că teatrul online a început să reclame un loc în cadrul tipologiei teatrale, ar mai fi posibil de reglat interacţiunea dintre cele două personaje în intervalul dintre scenic şi virtual. Ideea mi-a venit chiar din piesa de teatru în care există un moment când personajele se opresc şi se întreabă dacă nu cumva ceea ce fac e un joc prostesc, faptul că se confesează, mănâncă virtual şi se contrazic tot virtual.

De la început şi până la sfârşit, scenariul este enigmatic. Faptul că protagoniştii unei conversaţii telefonice, sinucigaşa şi pretinsul psiholog, de fapt fratele acestuia, actorul, nu se văd generează în final foarte multe întrebări. De-abia ieşit dintr-o relaţie cu o femeie cu care nu a rămas, fratele psihologului va conversa timp de aproape o oră cu o necunoscută care voia să se sinucidă. Şi care cel mai probabil s-a sinucis, însă nu înainte de a juca un joc al cuceririi. Nu numai că rolurile se inversează, în sensul că fratele psihologului, actorul, nu e numai în postura de psiholog al femeii care a sunat pe neaşteptate, ci însăşi femeia intuieşte foarte multe lucruri despre interlocutor. Cei doi îşi spun foarte răspicat foarte multe adevăruri, ceea ce face ca uneori conversaţia să se întrerupă, din pricini de supărare.

Amorul şi gastronomia, dincolo de sinucidere, sunt subiectele care domină scena dintre cei doi. Fiecare încearcă să seducă în modul său propriu, aşa cum s-a obişnuit. Femeia prepară o cafea şi promite un meniu surpriză, în timp ce bărbatul, chiar dacă nu bea cafea, tatonează prin tot felul de aluzii. În cele din urmă, lansează o solicitare imposibil de realizat, pâine de casă fără coajă, poate în sensul că nu ar refuza ideea de cămin conjugal, numai că emite pretenţia absenţei asperităţilor, dar care în fond înseamnă şi pierderea savoarei.

Femeia acţionează ca un bumerang (de altfel, la un moment dat aceasta îl întreabă pe bărbat dacă a folosit vreodată un bumerang). În cazul în care nu ar reuşi să îşi atingă ţinta, ar reveni. Chiar la final, cei doi fraţi, adevăratul psiholog şi actorul, discută despre pacientele care au revenit în cabinetul psihologului. Şi una dintre acestea, cu o poveste de viaţă complicată, preocupată de o problemă gastronomică, revenise. Probabil că aflând aceste detalii, fratele psihologului, actorul, va face legătura dintre cele două femei. Atingându-şi într-un fel sau altul ţinta, de această dată, femeia nu va mai reveni.

Finalul este deschis, dând senzaţia că povestea ar mai putea continua. Ieşirea fratelui psihologului în noapte, îndreptându-se spre oraşul unde nimeni nu ştie să prepare pâine de casă fără coajă, adică spre pretutindeni şi în acelaşi timp spre nicăieri, având un acut sentiment al eşecului, atât ca actor, cât şi ca psiholog amator, este problematică. Ca un bumerang, femeia necunoscută a reuşit să-l cunoască şi să lovească la ţintă. Vorbind despre propriile-i deziluzii, ea scoate la iveală un personaj tenebros care a acumulat el însuşi foarte multe dintre fantasmele personajelor jucate. Un bărbat neîmplinit, un idealist care se hrăneşte din iluzii, aşteptări, speranţe deşarte.

Spre final, chiar înainte de încheierea ultimei conversaţii autorul a scris un paragraf cel mai probabil metaforic prin care femeia descrie sugestiv cum s-a confesat: “Timp de aproape o oră, mâinile mele au făcut operaţie pe cord deschis, fără anestezie. Am tăiat pielea pe care o arătam lu­mii, muşchii care nu mai aveau putere să mă ducă mai departe, am îndepărtat coastele care mi-au dat o formă nealeasă de mine, plămânii cu care nu mai puteam să respir dragoste, ca să ajung să-mi arăt inima care până acum pulsa sub semnul inutilităţii. O mână sugruma valvele, cealaltă te-a sunat, ţi-a permis să asculţi ultimele bătăi ale inimii mele!”. Am spus “cel mai probabil” pentru că pasajul este atât de precis, încât ai putea avea senzaţia ca nu e deloc o metaforă, ci că femeia chiar a folosit bisturiul în timp ce vorbea. Însă se pare că bisturiul nu a fost îndreptat spre propria piele, inimă, ci spre nervii şi sufletul interlocutorului.

Din ce în ce mai mult am impresia că pacienta fratelui a repetat gestul de a tăia elanul celui care începea să conştientizeze foarte multe lucruri despre sine. Înainte ca femeia necunoscută să sune, nu exista încă nicio poveste, de aceea lucrurile sunt atât de confuze, de alambicate. Protagoniştii încep să prindă contur pe măsură ce povestea se spune. Asemenea unei insecte aduse în discuţie la începutul piesei (călugăriţa), femeia misterioasă îşi caută o pradă pentru a o devora. Pentru ca, plasând sâmburele deziluziei, să trăiască în continuare în luciditatea unei minţi. Oricare ar fi explicitările, scenariul rămâne enigmatic.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi critic de teatru (membru AICT)