Un vis de vară după Bacalaureat

În Franţa, examenul la Filosofie este o probă obligatorie la Bacalaureat. O teză scrisă de patru ore pentru toţi elevii care doresc să obţină acest titlu cu încărcătură mitică în spaţiul francez. Desigur, subiectele sunt diferenţiate în funcţie de filiere educaţionale, dar au aceeaşi structură: se dau două întrebări şi un text de comentat, iar elevii trebuie să aleagă să trateze o singură problemă din cele trei propuse. Anul acesta, întrebările au fost următoarele: 1. Se poate spune că practicile artistice transformă lumea? 2. Statul este cel căruia îi revine să decidă ce este drept? Textul de comentat era un fragment dintr-o lucrare celebră a lui Antoine-Augustin Cournot. La filiera tehnologică: 1. Libertatea constă oare în a nu te supune nimănui? 2. Este just să-ţi aperi drepturile prin orice mijloace? Textul de comentat făcea parte din Enciclopedia lui Denis Diderot.

Anul trecut, pe Contributors.ro, Mihai Maci a realizat o excelentă analiză a bacalaureatului francez la filosofie, plecând de la subiectele de atunci, la care puţine lucruri pot fi adăugate. Dar întrebările trebuie puse an de an, mai ales că, recent, oficialii ministerului au anunţat cu un rictus extatic schimbări radicale care vor face, din 2027, bacalaureatul românesc un examen ca nici un altul pe globul pământesc. Pe scurt, testele de tip PISA şi evaluarea standardizată vor fi ideile călăuzitoare ale noului învăţământ, cel care va pregăti pe norocoşii absolvenţi ai viitorului pentru cea mai bună viaţă. Or, ce putem observa? Că la bieţii francezi, vinovaţi, de altfel, de un procent consistent din filosofia lumii, aceste „idei iluministe” nu au ajuns. Acolo, elevii trebuie încă să gândească şi să scrie, ore întregi, eseuri şi analize de text, să se confrunte cu capcane ascunse în formularea întrebărilor (o influentă comentatoare atrăgea atenţia asupra diferenţei dintre practici artistice şi artă în general, ceea ce ar fi trebuit să îi orienteze pe elevi şi spre o sondare a propriei lor experienţe), să parcurgă bibliografii dense şi să gândească, mai ales să gândească, liber şi limpede, în rezonanţă cu problemele societăţii în care trăiesc.

Comparând aceste subiecte cu cele date la examenul de la noi, rămâi perplex. Pe lângă subiectele tip grilă aberante şi revoltătoare (despre care am mai vorbit), cel mai „speculativ” pare subiectul al III-lea unde, plecând de la un text din Aristotel, elevii au fost invitaţi să scrie jumătate de pagină despre corelaţia dintre „sociabilitate” şi „simţirea binelui”, la care se adaugă, cu ton conspirativ, indicaţia: „utilizând termenii menţionaţi în sens filosofic”… ca nu cumva să fie luaţi în sens geografic, probabil. Apoi, următorul punct înfăţişează splendoarea progresului învăţământului centrat pe elev: „formulaţi un punct de vedere personal referitor la actualitatea perspectivei filosofice formulate în textul dat”. Mitul părerii proprii care, pasă-mi-te, formează sufletul şi mintea elevului, este cu atât mai nociv cu cât este explicit formulat. Elevii francezi, când trebuie să scrie despre natura libertăţii şi a constrângerii, nu au păreri proprii? Doar enumeră definiţii? Nu, dar „părerea proprie” nu înseamnă simpla „opinie”, ci un întreg mecanism de justificare a unei perspective, de selecţie a autorilor relevanţi şi de formulare a argumentelor. Aşadar, orizonturi, nu puncte: asta ar trebui să formuleze elevii.

Un alt reflex pedagogic original străin, se pare, Occidentului neserios este milităroasa limitare a spaţiului scriiturii: elevii trebuie să răspundă în zece rânduri, să argumenteze în jumătate de pagină, să enumere trei caracteristici sau să construiască un exemplu. Cum ar veni, sunt verificate concizia şi capacitatea de sinteză. Câtă subtilitate din partea evaluatorului! Sper că elevii s-au prins deja că pot doar să scrie mai mare şi apoi să dea vina pe limitarea spaţiului, dacă nu au obţinut punctajul dorit.

Exemplul francez nu va fi adoptat în România anului 2027, când Bacalaureatul va deveni cu adevărat un prag către fericire. Vor fi subiecte standardizate din multe domenii, formulate cu grijă, pentru „a nu stresa” elevul. Nimeni nu s-a gândit, probabil, că elevul nu se stresează decât atunci când se întâlneşte cu absurdul unui sistem de învăţământ centrat pe el şi nu când i se cere să fie creativ, să gândească şi să ia în piept marile probleme ale culturii. Atunci, s-ar putea ca, dimpotrivă, să îi facă plăcere să participe la examen, să îşi măsoare forţele cu filosofii vestiţi şi să pună pasiune în ceea ce trebuie să scrie. Totul, spre stupoarea evaluatorilor, asta dacă, până atunci, calculatorul evaluator va dobândi capacitatea de a trăi emoţii.