Universitatea lui Cuza și lumina cunoașterii (I)

Prima instituție civilizatoare a României

Acum aproape două secole, accesul la civilizație, produsul exclusiv al lumii occidentale la acea vreme, constituia o veritabilă aventură. Spre exemplu, Mihail Kogălniceanu, unul dintre întemeietorii României moderne, s-a văzut nevoit să meargă în Franța cu căruța, harabaua și diligența. Doar până la Viena i-au fost necesare… trei săptămâni. Însă nu avea de ales: în Moldova natală nu existau instituții moderne de învățământ, nici măcar licee. Prima tentativă de a crea una, Academia Mihăileană, va avea loc ceva mai târziu, cu efecte destul de modeste, sub forma unui soi de universitate populară. La drept vorbind, nu exista nici măcar un kilometru de drum pietruit. În Iași, capitala micuțului stat, străzile principale erau acoperite cu scânduri de stejar; în mahalale, ploia transforma mersul pe uliță într-un coșmar. Calea ferată, inventată cu un deceniu înainte de plecarea viitorului prim-ministru în Franța, era încă un miraj pentru locuitorii Principatelor Române, deși avea să ajungă în Banat, atunci, sub ocupație austriacă, la mijlocul secolului al XIX-lea. În 1859, anul unirii Moldovei și Valahiei, în tânăra Românie nu existau nici măcar urme de drum pietruit, de cale ferată sau de educație modernă. Însă Kogălniceanu, aidoma multor tineri școliți în Occident, s-a întors acasă cu dorința de a europeniza patria, după propriile confesiuni. El, școlitul la Lunéville și, apoi, la Berlin, unde i-a întâlnit pe Savigny și Alexander von Humboldt, a fost cel care l-a convins pe domnitorul Cuza că ideile civilizatrice pot fi însămânțate și pot da roade în România prin intermediul unei educații avansate, transmisibilă doar printr-o instituție modernă de învățământ. Astfel a apărut prima universitate veritabilă pe tărâm românesc, cea dintâi instituție cu adevărat civilizatoare a României, Universitatea din Iași sau, am putea spune fără pericolul de a ne înșela, Universitatea lui Cuza. Așadar, nu-i de mirare că M. Kogălniceanu, un liberal cu viziuni moderate, l-a convins pe domnitor de faptul că Ion Strat, șeful său de cabinet, la Interne, un tânăr școlit în Germania, un intelectual liberal cu propensiuni conservatoare, merită, la doar douăzeci și patru de ani, să se ocupe de destinul primului lăcaș cu adevărat civilizator, modernizator al tinerii Românii. Lui Strat i-a urmat Titu Maiorescu, primul rector cu acte în regulă, un conservator cu simpatii liberale, școlit la Viena, Paris și Berlin, unde obținuse un doctorat magna cum laude. Maiorescu, deși autorul celebrei teorii a formelor fără fond, în care critica importul fără discernământ al concepțiilor occidentale, rămâne, totuși, un intelectual convins de necesitatea stringentă de a urma concepțiile fundamentale ale lumii vestice, precum constituționalismul liberal, separarea puterilor sau ceea ce el denumește self-government, având, în realitate, obiecții legate de viteza adoptării lor și nu de valențele lor intrinseci. Toți, dar absolut toți creatorii primei instituții cu adevărat civilizatoare a României, erau poligloți și conectați în mod direct la cultura europeană. Toți detestau Orientul, otoman sau rusesc, care, „cu brațul său de fier, ne înădușă… apără abuzurile și contestă driturile noastre” (Kogălniceanu).

Din păcate, evoluția Universității lui Cuza nu a stat întotdeauna sub semnul exclusiv al ideilor civilizatrice ale părinților ei fondatori, apărători (uneori, ezitanți) ai democrației, constituționalismului, libertății, sub imboldul modernizării, mai precis, ca principal mijloc de europenizare a țării. La drept vorbind, părintele ei spiritual, Al. I. Cuza, nu a fost chiar un înger din această perspectivă, cu toate că postura lui de distrugător al castelor și privilegiilor, după cum îl consideră Bolintineanu, îl plasează, indiscutabil, în categoria modernizatorilor, reformatorilor României. De-a lungul timpului, Universitatea lui Cuza a fost nevoită să lupte cu ideile radicale ale socialismului rus, care își găsiseră adepți printre studenți și profesori la sfârșitul secolului al XIX-lea, cu aberațiile legionare ale perioadei interbelice, cu politica oficială a Partidului Comunist din a doua jumătate a secolului al XX-lea, cu precizarea că rectorii ei de atunci au fost oameni de carte, nu simpli politruci aserviți. Ea și-a reluat traseul către lumea civilizată după 1990, deși, astăzi, statutul inițial de vehicul al europenizării, deci, al civilizării României, pare să fie pus sub semnul îndoielii de unii dintre conducătorii ei vremelnici, tentați mai curând de lumina înnegurată a stepelor estice, decât de lumina autentică a civilizației occidentale.

Așadar, cum ne raportăm sau ar trebui să ne raportăm, astăzi, noi, profesorii, descendenții privilegiați ai lui Kogălniceanu, Strat și Maiorescu, truditori ai amfiteatrelor, îngerii luminători (V. Voiculescu), la Universitatea lui Cuza și la destinul ei? Ce înțelegem noi prin ideea de universitate sau ce ar trebui să fie Universitatea noastră?

Universitatea este și trebuie să fie un rai al cărților și al ideilor, un loc de transmitere a culturii, cunoașterii și civilizației. Deloc întâmplător, universitatea veritabilă, prefigurată în Grădina lui Akademos, acolo unde Platon și-a deschis școala filosofică, a apărut în Occident, ca mijloc de neînlocuit al iluminării, al luptei împotriva barbariei, a tribalismului, a cavernelor primitivismului, ca modalitate de a ieși din întuneric. În Republica lui Platon, există o scenă foarte interesantă, a cărei interpretare, mai curând, în notă personală, ne-ar putea ajuta să înțelegem logica iluminării, a cunoașterii, în ultimă instanță, a universității. Într-o peșteră, mai mulți oameni stau înlănțuiți și cu fața îndreptată spre unul dintre pereți, fără să poată vedea lumina binefăcătoare a soarelui. În spatele lor, arde un foc, a cărui lumină proiectează umbrele unor statui în mișcare pe peretele din fața înlănțuiților. În absența focului, cei scufundați în peșteră n-ar fi în stare să știe ceva despre locul în care se află, despre ceea ce li se întâmplă. Doar lumina lui îi scoate din ignoranță, le permite să se lepede de lanțuri și să iasă la suprafață. Focul cunoașterii ne scoate din bezna ignoranței, din lumea cavernelor. Or, nu există o făclie mai bună a cunoașterii, așadar, de ieșire din obscuritatea desăvârșită a cavernei, la lumina blândă și vitală a civilizației, din incultura barbară a adâncurilor, la cultura rodnică de la suprafața lumii, decât focul cunoașterii transmis de Universitate și instrumentul ei esențial, cartea. Universitatea reprezintă o treaptă a drumului anevoios dinspre întuneric spre lumină, nu singura, dar, în mod evident, cea mai importantă. De ce saltul se face prin universitate și cărți? Deoarece cărțile conțin cunoaștere acumulată, stocată, deci, înțelepciune, concepții, idei, teorii, în esență, cultură. Evident, cărțile nu reprezintă singurele depozitare ale cunoașterii, însă, cu siguranță, sunt cele mai importante. Dacă, prin absurd, umanitatea și-ar distruge bibliotecile (cărțile), ar aneantiza raiul acestora (universitățile), n-ar dura mai mult de câțiva ani până când lumea ar plonja, din nou, în ignoranță și primitivism, în „civilizația” grotei. O lume a cărților incendiate ar însemna o revenire la începuturile istoriei. Unde s-ar fi aflat astăzi umanitatea dacă Biblioteca din Alexandria ar fi scăpat de furia focului sau a barbarilor? Într-una din poeziile sale, L. Blaga scria: „o boală învinsă ți se pare orice carte”. Or, ce boală ar putea fi mai periculoasă pentru umanitate decât ignoranța, necunoașterea, primitivismul, barbarismul, tribalismul, „necivilizația” sau anti-civilizația? Pentru că în ea se află cunoaștere sedimentată, experiență acumulată și transmisă mai departe, reflecție, creativitate, uneori, geniu, cartea constituie cel mai important tezaur al umanității, în care se regăsesc eforturile sisifice de înțelegere a lumii depuse de străbunii noștri, concretizate în cunoaștere, deci, infirmitate intelectuală învinsă. Universitatea, aidoma raiului, este lăcașul luminii.

Universitatea constituie loc al reflecției produse de capul limpede. Universitatea nu trebuie să fie locul patimei, ci al calmului, al prezumției că adevărurile nu pot fi absolute, ci conjecturale, adică supuse permanentei verificări, cum ar spune Karl Popper. Ea constituie nu un spațiu al bigotismului, ci al toleranței, nu al comandamentelor, ci al spiritului critic, nu al spaimelor iraționale, ci al prudenței și al optimismului moderat. Universitarul și Universitatea nu pot pretinde statutul de deținător ultim al adevărului. Czeslaw Milosz, cu o modestie emblematică pentru orice intelectual veritabil, spunea cândva că „Nu-s și nu vreau să fiu posesor de adevăr/ Mi-e potrivită ruta mărginașelor erezii”. Acest lucru nu înseamnă relativizarea adevărului, bagatelizarea lui, ci acceptarea umilă a faptului că inclusiv cei mai deștepți – iar universitatea este un spațiul al deștepților, deși nu singurul – se pot înșela. Socrate a rămas emblematica figură a înțeleptului, deoarece punea mereu întrebări altora pentru a învăța câte ceva. Universitatea nu este și nu trebuie să fie un regat al „aburelii savante”, al vorbelor zăngănitoare și deșarte, după cum le numește Faust al lui Goethe, al progresismelor epatante, al vanității intelectuale, al exclusivismului intelectual. Universitatea nu este și nu trebuie să fie un spațiu al răspunsurilor definitive, al adevărurilor congelate, ci unul care cultivă libertatea, pluralismul opiniilor, curiozitatea fără margini (Dawkins), care îi determină pe studenți să-și pună și să pună întrebări profesorilor și lumii în care trăiesc.

Freud își încheie una dintre cărți (Totem și tabu) cu o propoziție extrem de interesantă: „la început a fost acțiunea”. Însă, completăm noi, cu deferența cuvenită marelui savant, că acțiunii i-a urmat reflecția, că aceasta constituie o achiziție a civilizației, a trecerii timpului. Universitatea, unul dintre principalele vehicule ale civilizației, poate, cel mai important, este, prin excelență, un loc al reflecției, nu al acțiunii. Grecii au inventat piața publică pentru a acționa, pentru înfruntarea directă. Ulterior, pe măsura impunerii civilizației, inclusiv activismul politic și-a mutat locul de manifestare din agora în parlament; oamenii au renunțat la preponderența acțiunii (adesea, impulsive) în favoarea gândirii, reflecției cumpănite. Așadar, între activismul politicși ideea de universitate există o strictă incongruență. Ce poate fi mai nociv pentru lumea universitară decât un rector, inclusiv unul autosuspendat, participând la comitetul executiv al unui partid politic sau dând interviuri ca ministru din biroul rectoral? În universitate, politica este predată, analizată, dezbătută, înțeleasă, nu și făcută.

Deși nu-i pe de-a-ntregul greșit, a spune că te înscrii la universitate ca să te specializezi strict vine în contradicție cu ideea de universitate însăși. Cuvântul latin universitas desemnează exact opusul, mai precis, „întregul, totalitatea, universul”, adică, o lume complexă, eterogenă, diversă, multicoloră. Oricât ar părea de straniu, universitatea nu te învață o meserie, în sensul că în amfiteatre înveți să faci covrigi, pantaloni sau bocanci. Şcoala profesională, adică, o entitate educațională cu obiective înguste, limitate se ocupă de așa ceva. Universitatea transmite cultură în sens larg (fizică, istorică, psihologică, filologică, filosofică, economică, juridică etc.), nu cunoștințele necesare obținerii unei omlete. Pentru a dobândi astfel de „competențe specifice”, există UCECOM-ul, școlile de arte și meserii, instituția uceniciei, a învățatului la locul de muncă, „în producție”. La universitate, nu poți învăța simultan filosofia kantiană și secretele bucătăriei moldovenești. La universitate, înveți metafizica moravurilor (Kant), nu metafizica brânzei cu smântână! În sens larg, Universitatea constituie, poate, cel mai potrivit spațiu al „dezvoltării depline și armonioase a capacităților umane”, așa cum denumește Humboldt, inspirat de Condorcet, procesul auto-dezvoltării personale. Or, nu te poți auto-dezvolta deplin și armonios specializându-te în fabricarea sărmăluțelor. Nimic nu vine mai contondent în contradicție cu ideea de universitate decât cea de specializare, de îngustime, de limitare, de abordare unilaterală. Există cultură juridică, economică etc., dar nu există o cultură a iahniei, după cum nu există o cultură a inflației, a atomului sau a contractului. Prin urmare, un specialist în obținerea iahniei poate fi un veritabil barbar, un nou barbar, după cum îl denumește Ortega y Gasset, sau un cretin educat, după cum îl taxează Nietzsche, dacă el nu deține altceva decât cunoștințele strict profesionale, necesare obținerii sus-pomenitului preparat culinar. Acest om este un in-cult, adică, un ins lipsit de cultură în adevăratul sens al cuvântului, deși ar putea fi cel mai iscusit bucătar din lume. Or, Universitatea nu produce bucătari sau cizmari, ci intelectuali, a căror pregătire fundamentală trebuie să fie esențialmente „largă” și teoretică, în sens cultural, adică, mozaicat. Nu-mi imaginez un veritabil economist fără noțiuni elementare de istorie, drept, literatură și istoria mentalităților. Economistul nu se rezumă exclusiv la calcule de tip contabil, ci se străduiește să înțeleagă, înainte de toate, raționalitatea și motivațiile deciziilor omenești, le vede ca exprimând preferința pentru anumite valori și abia apoi le privește sub raport cost-beneficiu. Nu-mi imaginez un veritabil jurist fără cunoașterea unei limbi străine, care îi deschide spațiul occidental (limba de lemn nu e este o limbă străină, ci provine din sistemele totalitare, ne arată Françoise Thom), și fără o viață pusă în slujba valorilor morale (mai cu seamă, a dreptății și a libertății). Fără îndoială, Universitatea conferă cuiva posibilitatea de a deveni specialist într-un domeniu (bunăoară, în latină sau greaca veche), însă problema apare atunci când respectivul știe doar gramatică latină sau greacă, fără să fi auzit, spre exemplu, de cultura vechii lumi elenice. Dar poți cunoaște cu adevărat o limbă fără cultura și civilizația poporului care a vorbit-o?

Practica, atât de idolatrizată de criticii Universității ca loc al cunoașterii, poate fi așezată doar pe un fundament teoretic solid și cu deschidere universalistă. Consider că este o exagerare să susținem idei de genul universității antreprenoriale, în care doctoranzii, adică, cei ce au ales calea reflecției aprofundate, sunt învățați să facă preponderent ceea ce constituie esența funcției antreprenoriale (acțiunea, „practica”). Ce consecințe practice imediate, vizibile pot exista ca urmare a parcurgerii Criticii rațiunii pure sau, chiar, a Criticii rațiunii practice? Or, dacă nu înveți filosofie în amfiteatre, unde a-i putea s-o faci? Universitatea este locul învățării de dragul cunoașterii însăși, iar societatea civilizată trebuie să înțeleagă faptul că atitudinea pragmatică este legitimă doar în anumite limite și că, în templul cunoașterii denumit Universitate, trebuie să ne permitem acest „lux” al cunoașterii înainte de acțiune, dacă dorim să ne diferențiem definitiv de lumea barbară, ghidată doar de țeluri impulsive, imediate, concrete și eminamente mundane.

Universitatea din Iași a avut privilegiul de fi fondată de oameni cu o cultură vestică și cu o viață dusă, cel puțin la nivel intențiilor, în lumina valorilor occidentale. Dornici să modernizeze tânăra Românie, Cuza, Kogălniceanu, Strat și Maiorescu tânjeau, cu grade diferite de ardoare, spre lumina binefăcătoare a civilizației europene, deși, folosind o astfel de sintagmă – civilizație europeană – comitem, cel puțin cu referire la acele vremuri, un pleonasm în adevăratul sens al cuvântului. Acesta constituie veritabilul fundament al Universității lui Cuza, acela de vehicul al modernizării prudente, al europenizării cu discernământ, al civilizării. Împotriva diferitelor circumstanțe istorice, nu întotdeauna faste, aceasta este tradiția care i-a fost coloana vertebrală. Schimbarea, inevitabilă pentru a sincroniza lumea amfiteatrelor cu dinamica societății, trebuie să țină cont de faptul că, fără cap luminat și fără coloană vertebrală fermă, orice organism se prăbușește și devine o masă diformă, inertă. (Va urma)

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România