Urechile bionice

Dintre toate organele corpului uman se pare că urechea e cel mai uşor de materializat prin intermediul bioimprimantei. Şi asta fiindcă urechea externă nu e altceva decât un simplu cartilaj nevascularizat, care poate fi produs în laborator fără prea mari complicaţii. În cadrul procesului de multiplicare, un rol important îl joacă pregătirea celulelor stem, care sunt ţinute preţ de câteva zile în condiţii speciale. Apoi aceste celule sunt întinse pe o placă până când se constată că gradul de lor de aderenţă e unul ridicat. Pe suprafaţa plăcii, celule se înmulţesc cu uşurinţă. Celule nu sunt altceva decât cerneala de tipar ce se injectează în imprimanta 3D umplută cu colagen, după care, se toarnă matriţa urechii proiectate pe computer. De la pornirea imprimantei e nevoie de circa două ore pentru ca urechea să prindă contur biologic. Conform informaţiilor venite de la specialişti, cererea de urechi sintetice la clinicile de specialitate creşte exponenţial în fiecare an, şi asta pe de o parte din pricina diferitelor forme de maladii care se extind pe mapamond, pe de altă parte din pricina faptului că mulţi oameni au urechi uşor deformate pe care le înlocuiesc cu altele ce corespund standardului lor de frumuseţe. Apoi în materie de producţie de cartilagii destinate auzului, există un domeniul vechi, oarecum infam, destinat celor care stau cu urechile la pândă zi şi noapte ascunşi după pereţi şi ziduri nevăzute. Pentru ei, specialiştii vor crea timpane speciale, menite să audă şi să memoreze fără prea mare efort tot ce se petrece în jur, pentru a putea transmite organelor competente eşantioane de realitate luate de pe teren, cuprinzând convorbirile tainice purtate de diverşi subiecţi suspecţi între patru pereţi. Urechile bionice vor putea asculta nu numai convorbirile, ci şi gândurile fiecărui om luat sub vizor, astfel că acest domeniu, denumit cândva „Ochiul şi timpanul”, beneficiind de ultimele descoperiri în domeniul biociberneticii îşi va extinde activitatea pătrunzând nu numai în spaţiul conştientului, ci şi cel al subconştientului. Pe lângă tipărirea noilor timpane, bioimprimantele vor putea printa şi globi oculari a căror vedere vor trece prin pereţi.

Spre deosebire de urechi, şi chiar de ochi, nasurile, desigur, sunt mai greu de reprodus. Şi asta fiindcă nasul e un organ complex, care comunică printr-un adevărat labirint de canale aproape insignifiante cu laringele, cu urechea internă şi cu globii oculari, ba chiar, după cum lasă să se înţeleagă însuşi Gogol în celebra sa povestire, şi cu psihicul uman. Dar cine are nevoie să reproducă nasul în întregime? În fine, va veni şi timpul când se vor produce nasuri cu miros mult mai sensibil decât nasurile pe care le posedă pisicile sau câinii.

După cum se ştie, câinii au simţul mirosului de 1.000 sau chiar de 10.000 de ori mai dezvoltat decât la om. Pentru a înţelege cam cum stau lucrurile, am putea face o comparaţie: dacă omul ar avea simţul văzului la fel de bun precum simţul mirosului la câini, atunci el ar vedea la o distanţă de 5000 de kilometru lucrurile care-i sunt vizibile la distanţa de o jumătate de kilometru. Într-un viitor apropiat, prin mutaţii genetice sau operaţii estetice, oamenii vor avea astfel de nasuri, şi atunci vor percepe cu totul altfel lumea decât o percep acum.

Diferitele organe ale corpului uman se pot printa folosind atât ţesuturi vii, cât şi ţesuturi provenite de la cadavre. Şi faptul acesta aduce noi speranţe omenirii, deschizând cercetătorilor noi perspective de creare a organelor pentru viitor. Astfel că mulţi dintre ei visează cu ochii deschişi să-şi deschidă cabinete şi laboratoare proiectate sub formă de sfere şi dotate cu cele mai moderne aparate în preajma cimitirelor, astfel încât să poată folosi trupurile neînsufleţite ale decedaţilor drept materie primă pentru regenerarea diferitelor organe ale corpului uman. Închipuiţi-vă, de pildă, că pe lângă cruci sau pietre funerare pe mormintele noastre sau ale urmaşilor noştri vor creşte nu flori, ci urechi, ochi, dinţi, rinichi, cartilagii pentru nasuri şi, bineînţeles, rinichi, coluri uterine, testicule şi inimi. Într-un viitor destul de apropiat, când resursele de materii prime vor fi din ce în ce mai puţine, orice părticică de materie va fi reciclată. Probabil că atunci laboratoarele de cercetare de pe Terra vor arăta ca nişte solarii de legume în interiorul cărora însă vor creşte în loc de gogoşari sau roşii diverse organe umane. Stratul din care îşi vor trage seva printurile pentru organe va fi tot colagenul, dar şi diverse ţesuturi provenite atât de la pacienţi vii, cât şi de la trupurile bine conservate sau aflate într-un stadiu incipient de descompunere ale decedaţilor. Priveliştea pe care o vor oferi aceste sere de organe va fi într-adevăr minunată. Iluminate de leduri în interior, amplasate în apropierea cimitirelor sau chiar în incinta lor, ele vor crea privitorului senzaţia de irealitate.

În materie de imprimare a ţesuturilor, imposibilul devine posibil. Cerneala folosită poate să-ţi aducă în faţa ochilor, dar mai ales a celorlalte simţuri, orice materie vie sau moartă din univers.

Lucrurile însă nu se opresc aici. Unii cercetători, luaţi de val, au mers mult mai departe, depăşind toate limitele propriilor lor fantezii..

Legat însă de carnea artificială se pune însă o problemă de ordin moral. Proliferarea cărnii pe baza de ţesuturi umane, chiar dacă acestea poartă amprenta marilor vedete, poate trezi în noi instinctul canibalic. Consumând o astfel de carne redevenim, la nivel mental, antropofagi. Luând în calcul această ipoteză, unii specialişti şi-au potolit entuziasmul iniţial faţă de o astfel de industrie, devenind destul de prudenţi. Alţii însă merg cu cercetările mult mai departe, încercând să suplinească hrana propriu-zisă prin stimularea unor centri nervoşi care să creeze iluzia saţietăţii.

În fond am putea să ne asigurăm hrana prin intermediul unor stimuli. Să ne hrănim cu un fel de holograme, cu iluzii optice create în creier. Pornind de aici, specialiştii vor să îmbine cercetarea din domeniul industriei ţesuturilor cu domeniul magiei reproducerii materii vii.

Pentru a înţelege mai bine acest fenomen, voi da un exemplu luat din Dicţionarul imposibilului al lui Didier van Cauwelaert, care afirmă că există şi „miracole tehnice” de creare a materiei din vid pe calea halucinaţiei induse, avansând ideea că înşişi specialiştii de la Vatican se folosesc de diferite tehnici magice pentru a produce miracole în serie.

Plecând de la Nunta din Cana Galileii sau de la miracolul înmulţirii pâinilor şi peştilor, autorul Dicţionarului se opreşte la un eveniment insolit ce s-a produs în Spania, pe 29 ianuarie 1929, la Casa Sfântului Iosif de Olivenza, o instituţie caritabilă, în care aproximativ cincizeci de copii din familii sărace primeau gratuit hrană. Din pricina retragerii unui furnizor, la bucătăria lăcaşului nu s-a găsit decât o cantitate de 750 de grame de orez. Bucătăreasa nu-şi pierde însă cumpătul, ci invocând numele unui făcător de minuni al locului, mort de câteva veacuri, pune orezul la fiert. Orezul fierbe umplând toată oala, iar când bucătăreasa deşartă conţinutul constată că de pe fundul oalei continuă să izvorască orez crud, care fierbe treptat şi umple iarăşi conţinutul oalei. Mirajul durează două ore neîntrerupte, în faţa zecilor de martori strânşi la bucătărie ca la balamuc. „Şaizeci de copii au fost hrăniţi în ziua aceea – spune autorul – plus o sută de adulţi din localitate. Pe la orele 17, când toată lumea e sătulă, preotul care nu părăsise nici o clipă bucătăria strigă aragazului: Stop. Şi imediat, ne asigură martorii, pe fundul primei oale, au încetat să mai apară alte boabe de orez.”

O comisie papală formată din specialişti în domeniul cerealelor, al trucajelor şi iluzionismului a analizat fenomenul, ajungând la concluzia că nu a avut loc nici un fel înşelătorie şi că avut loc, într-adevăr, un miracol. Drept care făcătorul de minuni invocat de femeie a fost canonizat. Miracolele acestea ale înmulţirii hranei îşi vor pierde încetul cu încetul câte ceva din aura lor de mister, devenind fapte banale.

Într-un viitor ce bate la uşă, imprimantele ne vor înmulţi hrana, producând-o din nimic sau aproape din nimic. Eu sunt sigur, că distinsa doamnă Ursula, dar şi alte feţe înalte, preocupate fiind să ne asigure mijloace de trai cât mai decente şi cât mai confortabile, au în vedere dezvoltarea unor astfel de tehnologii.

Poate că, într-adevăr, într-un viitor destul de apropiat, iluzia va fi hrana noastră cea de toate zilele. Ne vom hrăni doar cu magie. Cu lumina şi cu bezna ce izvorăsc din noi. Mergând pe această cale, vom ajunge să trăim asemenea îngerilor ce stau în preajma Creatorului, hrănindu-se cu razele de lumină siderală ce izvorăsc neîncetat de pe chipul lui. Sau poate, de ce nu, ţinând cont de tendinţele actuale ale desfăşurării evenimentelor, o să ne hrănim cu întunericul, cu bezna primordială din care se adapă cetele de demoni ce se învârt în jurul imaginii lui Anticrist.

Nichita Danilov este scriitor şi publicist