Valuri, rogojini, celulite, vergeturi

În timp ce la noi un vlogger pe nume Buhnici a aruncat, de pe plaja plină de „vergeturi”, bomba misoginismului în apele şi aşa tulburi ale discriminării de gen, autorităţile spaniole tocmai au lansat o campanie prin care promovează frumuseţea naturală, o campanie a încurajării celor care, din diverse motive, inclusiv cele ce l-au oripilat pe românul nostru pretenţios, au evitat să se expună privirilor „poliţiei corporale”. „Vara ne aparţine, este sloganul campaniei, toate corpurile sunt demne de expus la plajă! Fără violenţă estetică asupra noastră!”, vedem peste tot afişat în Spania, mai ales pe malul Mediteranei. Ministrul adjunct al egalităţii, Angela Rodriguez Pam, a distribuit un mesaj pe Twitter adresat bărbaţilor care se întrebau, ironic, de ce ar avea nevoie femeile de permisiunea guvernului spaniol pentru a merge la plajă, pentru că, oricum, mergeau, cu vergeturi sau nu, şi fără acordul politicienilor: „Bineînţeles că mergem, dar ne asumăm de fiecare dată că ne atragem dispreţul pentru că arătăm un corp care nu este standard”, a spus aceasta. Posibil ca doamnei ministru Pam să-i fi ajuns la urechi remarcile vloggerului nostru care se pare că merge la plajă nu doar cu rogojina, papucii din paie şi nevasta care arată, după spusele lui, ca o minoră, ci şi cu un ochi critic cu care măsoară, cu acribie, pieile doamnelor şi domnişoarelor ce se bălăcesc în valuri.

Desigur, o femeie poate decide să nu-şi epileze părul de pe picioare. Să nu îşi facă manichiura. Sau îşi acceptă corpul aşa cum este, cu defectele lui, nu o interesează în mod expres dietele, tratamentele corporale cu silicon, bisturiul care scoate ridurilepentru că, pur şi simplu, se simte bine în pielea ei şi nu pune prea mult preţ pe plusul sau minusul de kilograme şi nici pe ridurile care, inevitabil, apar odată cu vârsta şi îşi au farmecul lor. Dar toate acestea au consecinţe sociale pe care va trebui să le facă faţă. Probabil că mulţi se vor uita lung după ea, va primi priviri dezaprobatoare de la diverşi necunoscuţi, colegele cârcotaşe vor avea despre cine vorbi. Aşa că, dacă cineva îndrăzneşte să spună că, de exemplu, dieta este o alegere liberă pentru femei, răspunsul este: se înşală amarnic. Dieta nu este ceva ce facem noi, femeile, de la sine, dacă femeile renunţă la ciocolată, frişcă, hamburger şi pizza este din cauza „poliţiei corporale”: pentru că a nu ţine dietă presupune că nu vom fi pe placul altora, că vom fi dispreţuite şi ţintă a batjocorii şi ironiei.

Operăm în practica zilnică, ne place sau nu, în jurul stereotipurilor culturale care depind de sistemul socio-economic, adică suntem produsul angrenajului reproductiv al convenționalismelor, inegalităților, violenței, misoginismului și machismului, a misandriei deghizate în normalitate. Comportamentul nostru este rezultatul îndatoririlor de a fi așa cum suntem și de a apărea într-un anumit fel în societate, controlate de canoanele de frumusețe existente, de medii familiale conservatoare și de dezvoltarea deprinderilor care reproduc ostilitatea îndreptată către femei.

Multe din comportamente se învaţă. De exemplu, să ne gândim la felul în care femeile şi bărbaţii stau pe un scaun în spaţiile publice, cum ar fi în tramvai sau în avion. Veţi vedea probabil că bărbaţii tind să stea larg, cu picioarele desfăcute (o atitudine cunoscută sub denumirea de „manspreading”), în timp ce femeile tind să stea cu picioarele strânse sau încrucişate, ocupând puţin spaţiu. De ce este aşa? Nu ne naştem cu impulsul firesc de a sta într-un anumit fel pe un scaun, acesta este încă un exemplu privind modul în care ne educă societatea. Modul în care stăm este părtinitor în funcţie de gen şi este ceva ce învăţăm prin observaţie sau chiar prin educaţie directă – aţi auzit, desigur, reproşându-i-se unui băiat „stai ca o femeie”, sau, mai grav, unei femei: „Nu aşa stau femeile în tramvai, cu picioarele desfăcute!”

Efortul de a ne face plăcuți este dificil în această țesătură socială-macho care ne umbrește modurile de a funcționa așa cum ne place, o societate redusă la etichete ce discreditează genul și care, în cele din urmă, devin arme împotriva propriei noastre lupte cu discriminarea. Folosim cu ușurință expresii reducționiste atunci când ne referim la celălalt care nu e în șablonul social, precum gogoașă, bașoaldă, pitică, scroafă, burtos, pocnitoare, petardă, scândură etc. și nu tresărim când le auzim, ba reproducem inegalitatea, nu ne ascultăm ce spunem despre ceilalți și nu ne întrebăm niciodată ce vrem, de fapt, folosind asemenea expresii. Nici măcar nu ne întrebăm dacă noi suntem perfecți. Zilnic trăim episoade care ilustrează aceste comportamente de misoginism și misandrie, manifestate, de altfel, și în folosirea limbajului.

Cum misoginismul este, de fapt, un complex de superioritate, restrâns la domeniul relaţiilor bărbatului cu femeia, şi misandria – a relaţiilor femeii cu bărbatul, suntem îndreptăţiţi să căutăm complexul de inferioritate care stă în spatele acestuia. Un bărbat care loveşte o femeie fizic sau emoţional a fost el însuşi crescut de o mamă care nu i-a satisfăcut foamea lui afectivă sau de un tată care l-a umilit sau chiar lovit şi care nu şi-a respectat soţia sau femeile din jur. În ziua de azi, putem explica de ce un om abuzează un alt om sau de ce îl insultă, psihologia ne ajută. Însă această explicaţie nu e suficientă. Misoginia, ca şi misandria, dacă ţinem cont de reacţia societăţii care gândeşte în şabloane, nu sunt tulburări de comportament constând în ură sau dispreţ faţă de femei, respectiv bărbaţi, ci, mai degrabă, o metodă de consolidare, monitorizare şi menţinere a ierarhiilor sociale, e un fenomen social. Sunt comportamente pe care le învăţăm din copilărie, şi pe care fără să ne dăm seama le transmitem noilor generaţii pentru că dacă „a fost mereu aşa”, va fi pentru că „trebuie să fie aşa”. Trăim într-o societate care de secole a plasat bărbaţii mai presus de femei şi această logică a organizat relaţiile dintre fiinţele umane: ni se atribuie locuri, roluri, comportamente şi chiar moduri de a ne exprima sau de a ne mişca diferenţiate prin caracteristicile noastre biologice. Acest mod de a aborda misoginia este important pentru că ceea ce trebuie schimbat, spun experţii, este echilibrul de putere, nu terapia în masă.

Mulți dintre noi suntem educați în acest sistem al falocentrismului, patriarhatului și sexismului, astfel încât, nu doar bărbații au atitudini misogine, ci și femeile. Aversiunea se extinde asupra celorlalte reprezentante ale aceluiași gen: „Nu sunt ca acele proaste care stau la cratiță și put a ceapă, eu comand mâncare de la catering”, „Aia?! O oportunistă care s-a dus galop la muncă a doua zi după ce a născut, bietul soț, el are grijă de copil!”, „Ce poate să fie de capul ei dacă toată ziua își întinde moțul cu placa la salon?” Variantele de declarații pot fi diferite, dar esența este aceeași: o femeie încearcă să se separe de reprezentanții genului ei și să arate că este mult mai bună prin ceea ce face ea. Rețelele de socializare dezvăluie această atitudine în mod deosebit: în comentariile oricărei postări unde oamenii cer sfaturi, puteți vedea câteva femei „corecte”, „extraordinare” care încearcă să se afirme în detrimentul altora.

Vloggerul Buhnici s-a simţit legitimat să facă o remarcă misogină, spunând ceea ce a gândit cu voce tare în acel moment despre femeile care nu intră în standardul lui personal de frumuseţe, un standard redus la „piele, ţâţe şi buci”, ca să-l citez. E ceea ce simt şi cred mulţi bărbaţi şi femei deopotrivă, nu doar el, din păcate. Dar, între ceea ce gândim despre cei ce trec pe lângă noi şi a exprima public aceste gânduri, unele ofensatoare, la adresa semenilor, e o distanţă. Distanţa o stabilesc oamenii prin educaţia lor şi ţine de cultura spaţiului public de care pomeneam anterior. Sinceritatea lui l-a costat: dincolo de remarca grotescă şi de scuzele prezentate, ni s-a revelat un om crescut în spiritul pur patriarhal, acela în care femeia, dacă „nu e la cratiţă” şi „nu se puieşte”, atunci ar trebui să fie obiectul sexual dator să încânte ochiul masculului întins pe-o rogojină, cu nevasta alături, pe plaja din Mamaia. Cultura lui publică e ancorată, încă,din nefericire, la aberaţiile lui Schopenhauer, cel care scria în „Viaţa, amorul, moartea” că „Femeia prea grasă, femeile-colos ne displac pentru că starea lor morbidă arată o atrofiere a uterului şi un semn sigur de sterilitate.” sau „Femeia este un animal care trebuie strunit, îngrijit bine şi păstrat în interiorul casei”.

Societatea noastră românească, în ansamblu, este destul de agresivă: oamenii fugăresc pisicile negre, bat cu bâtele şoferii lenţi din trafic, înjură poştaşul care aduce facturile de gaz, omoară câinele vecinului pentru că latră, dar, mai ales, oamenii sunt agresiviunii cu alţii şi, adeseori, fără motiv. De ce agresivitatea din noi a inundat plaja toleranţei, lăsând doar mici insule din ea, este o altă poveste.

Cristina Danilov este psiholog