Veneţia academică

În 2011, când am ajuns la prestigioasa Universitate din Padova, o veritabilă University of Cambridge a Italiei, fondată în 1222 (după modelul revoluţionar al suratei britanice, care, graţie efortului unui grup de intelectuali îndrăzneţi, se năştea, în 1209, „rupând-se”, practic, din Matricea Oxoniană), prin „tăierea” (la rându-i) a „cordonul ombilical” ce o lega de bătrâna Şcoală Bologneză, nu am acordat atenţie existenţei unei instituţii de învăţământ superior şi în foarte apropiata, geografic, Veneţie. Vechiul Ducat constituia, pentru mine, un centru al istoriei europene, aureolat de o formidabilă tradiţie artistică şi o singulară butaforie urbană. De asemenea, decorul fascinant al unei tragedii shakespeariene fundamentale. Prea puţin însă şi un centru academic. Ştiam, desigur, în clipa când am sosit în Veneţia (ca vizitator din Padova vecină), că funcţiona acolo o Universitate (Ca’ Foscari), dar detaliul mi se părea nesemnificativ. Întemeiat la 1868, aşezământul educaţional în chestiune era, vorba aceea, „mai tânăr” chiar decât propria-mi Alma mater ieşeană ( ivită la 1860), darămite în raport cu gigantul padovan din 1222, cum spuneam, „gigant” dinspre care „veneam” eu atunci cu snoabă mefienţă. Citind jurnalul excelentei anglisto-americaniste timişorene Cristina Chevereşan – Mansardă la Veneţia. Nouă săptămâni în lagună (Humanitas, 2021) -, am constatat (a câta oară?) natura pernicioasă a stereotipiilor care ne guvernează, de regulă, viaţa. Cristina Chevereşan a beneficiat, în vara-toamna anului 2019, de o bursă la amintita Universitate veneţiană, iar experienţa prilejuită de acel fellowship a dus la scrierea interesantei (şi splendidei!) cărţi de faţă.

Ştiu, unii dintre cei care au parcurs volumul – poate şi autoarea însăşi – s-ar întreba acum de ce mi s-a schimbat neapărat perspectiva asupra Universităţii Ca’ Foscari (ce apare, de-a lungul textului diaristic, oricum, în fundal, prim-planul fiind ocupat tot de formidabilul loc mitologic unde se derulează acţiunea)? Voi răspunde cumva „psihanalitic”. Subliminal, observatorul atent şi/sau hermeneutul serios realizează rapid că efervescenţa academică, sub imperiul căreia profesoara timişoreană a trăit în cele nouă săptămâni veneţiene, se află, în fond, la baza modului ei de a răspunde stimulilor istorici înconjurători, fără îndoială, excepţionali în cazul dat, dar insuficienţi, în sine, pentru a furniza atât de mult „material” intelectual şi cultural cât găseşti în jurnalul menţionat. Mai exact, Cristina Chevereşan nu preia pe retină simpla magie turistică a Veneţiei (unică şi ea de altfel – am trăit-o, nu e nimic rău în a-ţi asuma, relaxat, exotismul fermecător al perlei din Marea Adriatică), ci, aidoma unui semiotician versat, urmăreşte semnificaţia subtilă, deopotrivă spirituală (diacronică) şi mentalitară (sincronică), a contextului în care se găseşte şi pe care îl decodifică migălos, cu voluptatea „artistului frumuseţii”, imaginat cândva de Nathaniel Hawthorne. Or, intensitatea analizei exterioare nu putea fi generată, aş constata, decât de combustia intelectuală interioară, determinată, în logica inexpugnabilă a lanţului de cauze şi efecte, de spaţiul academic unde autorea lucrează susţinut. Numai Universitatea, cu sistemul său de animare a curiozităţii intelectuale – se vede, bine pus la punct la Ca’ Foscari -, provoacă şi întreţine astfel de spectacole hermeneutice.

De aceea, cred că Universitatea din Veneţia are calităţi academice de prim rang (vizibile şi în notele – chiar dacă de plan secund – redactate de Cristina Chevereşan în cartea sa). Autoarea întâlneşte ori reîntâlneşte aici figuri emblematice ale americanisticii internaţionale, face cercetare de nivel înalt şi rămâne conectată la toate forurile universitare mondiale cu care şi-a construit, în timp, legături (cu precădere, la cele axate pe opera lui Philip Roth, aria principală de interes a Cristinei). Pentru mine, acest mediu efervescent oferă ceva în plus. Le pune pe aceeaşi lungime de undă pe universitara Cristina Chevereşan şi pe scriitoarea Cristina Chevereşan. Cele două „calităţi” ale intelectualei timişorene se completează, în intervalul academic-cultural al Veneţiei, sub un imbold de armonie şi echilibru demn de invidiat (de noi, cei „căzuţi” în necruţătoarea „schizoidie”). Jurnalul – care ilustrează perioada imediat premergătoare pandemiei – are o neaşteptată strucurare temporală. Deşi, evident, ancorat în prezentul anului 2019, el trimite frecvent la trecutul apropiat sau îndepărtat (m-a impresionat, de pildă, amintirea momentului „9/11”, a felului în care autoarea, precum toţi cei care au cunoscut societatea americană nemijlocit, a reacţionat la trauma new-yorkeză) şi permite incursiuni în viitor (Cristina Chevereşan revine, în intermezzo-uri pline de nostalgie, din perspectiva anului 2020, din plină „molimă” deci, asupra universului luxuriant veneţian). Mansarda din lagună a Cristinei Chevereşan este, prin urmare, locul minunat în care academia şi literatura s-au întâlnit într-un mod creator.

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi