Visul unui șef de scară

Recent, în spațiul publicistic autohton, a apărut o carte specială, scrisă de unul dintre cei mai valoroși intelectuali români, profesorul Codrin Cuțitaru. Lucrarea, intitulată Scene din viața unui universitar, constituie un demers insolit, deoarece, până acum, n-a existat în România o încercare de radiografiere sistematică a vieții universitare, cu bunele și relele ei, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în Anglia, prin nuvelele satirice ale lui David Lodge, recompensate, în cele din urmă, cu mult râvnitul Premiu Nobel. Acest lucru este de-a dreptul straniu, având în vedere că, de fapt, mulți dintre scriitorii români provin din lumea amfiteatrelor. Motivul pentru care aceștia refuză să intre cu bisturiul printre elementele anatomice ale almei mater continuă să rămână, pentru subsemnatul, un mare mister. Un posibil răspuns ar putea fi complexul oglinzii, unul psihanalizabil, adică spaima de a descoperi mici pete (de bătrânețe, spre exemplu) pe propriul obraz, așa cum avea să constate consternat, într-o zi, Juvenal Urbino, doctorul cam flușturatic, unul dintre eroii celui mai bun tratat despre căsătorie scris vreodată, Dragostea în vremea holerei. Altul pare să țină de faptul că orice „lume”, inclusiv cea universitară, tinde să fie o bulă relativ ermetică în spuma efervescentă și spontană a societății. What happens în Vegas stays in Vegas (Ce se întâmplă în Vegas rămâne în Vegas), spune un proverb american, menit să pună la adăpost micile derapaje ale unei lumi ceva mai dezinhibate, excentrice, de ochii veșnic iscoditori, curioși și neiertători ai proximității pudibonde. De aceea, apariția unei astfel de cărți, scrisă de un insider, într-un univers plin de sensibilități, unde teama de a rămâne cu onoarea „nereperată” atinge cote maxime, reprezintă un act de curaj aproape sinucigaș.

Citind pe nerăsuflate rândurile așternute pe hârtie de profesorul Cuțitaru, deși este foarte dificil să-ți ții respirația în timp ce parcurgi peste șase sute de pagini, și evidențiind, o dată în plus, titlul cărții, stai și te întrebi dacă nu cumva regele Lear avea dreptate („noi când ne naștem, plângem că intrăm/ Pe-această mare scenă de nebuni”). Te întrebi dacă nu cumva viața universitară constituie o adevărată tragedie, gen Hamlet sau Romeo și Julieta. În ultimă instanță, eu cred că nefericitul suveran al lui Shakespeare se înșală: lumea universitară nu-i raiul țicniților, ci un colț de lume, care reproduce la micro-scară atât virtuțile, de fapt, în primul rând virtuțile, cât și slăbiciunile umane. Pe de altă parte, autorul nostru scrie, înainte de toate, despre cusururi, hibe, metehne, „căderi”, despre ceea ce el denumea, cu altă ocazie, nevroze ale lagărului academic, pe care încearcă să le tămăduiască prin umor, văzut ca exercițiu terapeutic, ca „un convertor al malformațiilor umane, un mecanism sofisticat de reciclare a toxinelor existenței colective, un sistem complex de purificare a deșeurilor uriașei industrii sociale pe care ne-am obișnuit s-o numim istorie”. Încercând să înțeleg rațiunea de a fi a cărții, m-am întrebat, la fel ca în cazul oricărui alt demers scriitoricesc: de ce scrie profesorul Cuțitaru? Gabriel García Márquez, de pildă, scria ca urmare a unei „răzvrătiri estetice” extrem de timpurii. Gabo avea doar câteva luni și abia se ținea de gratiile leagănului, îmbrăcat într-o salopetă nouă. Tocmai avusese o descărcare… digestivă, ceea ce l-a descumpănit, deoarece îi plăcea foarte mult noua hăinuță. Era contrariat nu pentru că făcuse mizerie, ci de faptul că aceasta i-ar putea murdări noua salopetă. Acel aspect i-a marcat viața în mod profund și a constituit prima lui amintire de scriitor. A scris, pesemne, pentru a exorciza acea amintire complet neplăcută, a mizeriei care era pe punctul de a-i macula hăinuța. Eu, în rătăcirile mele eseistice, deși nu mă compar nici cu Márquez, nici cu profesorul Cuțitaru, scriu din dorința de recuperare a unei memorii franjurate, ce, altfel, riscă să se evapore definitiv. Apoi, este posibil s-o fac dintr-o pornire irepresibilă. Caragiale susținea cândva, cu ironie și, probabil, autoironie, că, de fapt, „cel mai greu lucru pentru un român care știe citi e să nu scrie”. Pe de altă parte, am cunoscut recent o doamnă, care, după propriile spuse, scrie pentru a-și ostoi dorul de copilărie, în fel și chip. În cartea profesorului Cuțitaru, se simte acest efort de exorcizare, de scoatere a demonilor din lumea universitară, alegând ironia și autoironia, râsul (eventual, amar) și umorul, ca prescripție terapeutică sau măcar ca analgezice. Or, acestea sunt instrumente la îndemâna omului inteligent. Proștii nu râd, ci „se râd”, se hlizesc tâmp, fără să înțeleagă cu adevărat motivul pentru care o fac. Dacă râde, prostul, în autosuficiența lui, o face referindu-se strict la alții, deoarece este incapabil de introspecție veritabilă, de autocritică. Pentru el, ceilalți sunt depozitarii exclusivi ai idioțeniei, stupidității, tâmpeniei. Omul inteligent posedă proteza ortopedică a criticii de sine. De fapt, autocritica îl împiedică să-și piardă simțul măsurii și să prostească. Or, autocritica descoperă cusururi în propria persoană, iar autoironia încearcă să le vindece. Într-o anumită măsură, exact același lucru face profesorul Cuțitaru în anumite capitole ale lucrării.

Aspectul absolut interesant al cărții îl constituie alegerea numelor desemnând nu atât persoane veritabile, cât slăbiciuni umane. În mod evident, autorul posedă geniul onomasticii. Astfel, aflăm de Miorlette, Aristotel Mârțoescu, Mămăliga Habarnistă, Menghele sau, din necesitatea imperioasă de a asigura egalitatea de șanse, Gicuța Contra. Evident, parcurgând paginile lucrării, dăm nas în nas cu nume specifice lumii academice, gen Decă-Nelu. Aici, aș vrea să fac o paranteză. Dintotdeauna am fost fascinat de lumea poreclelor. La țară, pe când eram copil, oamenii se cunoșteau după poreclă. De fapt, nimeni nu-ți răspundea dacă îl strigai după numele din buletin. Acesta constituia un instrument de lucru doar în relațiile oficiale, cu instituțiile statului. La peste patru decenii distanță, poreclele continuă să mă fascineze, în principal, cele din lumea interlopă. Cercetând-o oarecum superficial, am dat peste Profesorul, apoi, peste Decan. Înspăimântat că aș fi putut urca în ierarhie, m-am oprit… Oricum, ar fi fost frumos să-l descopăr pe Şeful de lucrări, deși nu cred că l-aș fi întâlnit acolo pe Lector. Sigur nu aș fi dat de Conferențiar. În lumea interlopă, faptele, nu vorbele, sunt cele care contează; acolo nu-i timp de reflecție, filosofie, vorbărie, ci de acțiune; n-ai timp de conferințe. Acum, stau și mă întreb cu spaimă, cum mi-a salvat autorul numărul de telefon în propria agendă, având în vedere că fac parte – vreau, nu vreau – din lumea universitară?!?!

Parcurgând paginile volumului lansat zilele trecute, cititorul va detecta o nostalgie bine disimulată a autorului, în legătură cu adolescența, anii de liceu și, pe alocuri, cu propria copilărie. De fapt, așa îl descopăr eu însumi pe profesorul Cuțitaru în paginile Scenelor din viața unui universitar: un adolescent neliniștit, pus mereu pe șotii, care te scanează atent și îți face în minte și, apoi, pe hârtie un portret fără retușuri, fără menajamente. Eventual, o caricatură. Trebuie spus, celor ce n-au parcurs cartea, că personajele sale, de cele mai multe ori, caricaturale, urbane, vin de la facultăți „înalte”, precum cea de Metafizică Spontană, deși, la inspecțiile de grad, pe la vreo școală de țară, sunt în stare să bea uleiul din candela bunicii vreunei profesoare inspectate, din cine știe ce cătun al Moldovei. În carte, îl întâlnim, spre exemplu, pe prețiosul profesor universitar Penteleu Vidruțovici, tânăr pensionar, al cărui vis suprem a fost dintotdeauna acela de a deveni șeful de scară al unui bloc din Iași. Desigur, putem da peste botanistul Cârlan Lână, peste Tomaleus Carbid sau Leruț Momâi. Cu referire la cel din urmă, merită remarcată abilitatea excelentă a profesorului Cuțitaru de a recurge la diminutivare, ca mijloc de ironizare subtilă. Tot stau de câteva zile și mă întreb cum ar diminutiva el prenumele unor candidați potențiali la funcția de rector al unei universități, spre exemplu, Gabriel, Liviu și Tudor?!?

Inițial, mi-am propus să semnalez apariția acestei cărți, după mine, un eveniment-reper atât pentru lumea universitară, cât și pentru cea a literelor în general, decis să nu laud autorul, deoarece, spunea același Márquez, „un omagiu public e un început de îmbălsămare”. Am făcut-o deja, aproape involuntar, o fac din nou, pentru că eu însumi am un mare respect pentru carte și iubitori de carte precum profesorul Codrin Cuțitaru. Eu, la fel ca dumnealui, mă număr printre cei ce cred că lumea poate fi mai bună prin cărți, că, astfel, ea poate fi exorcizată parțial de rele, tare, slăbiciuni, că, de fapt, cărțile sunt cele ce ne întregesc viața, după cum susține unul din marii savanții ai vremurilor noastre, Richard Dawkins. Se spune că mayașii aveau un zeu al cuvintelor. Eu sper ca zeul cuvintelor să-l aibă în paza lui pe profesorul Cuțitaru, să-l țină sănătos și cu vervă literară, încât cărțile sale să ne încânte până la adânci bătrâneți, când, noi, cei din lumea universitară, ajunși la vârsta pensionării, vom începe a visa cu seninătate, candoare, ingenuitate, aidoma domnului Vidruțovici, să devenim șefi de scară! Pare prea puțin pentru un fost universitar, om inteligent prin definiție, și dezamăgitor pentru lume în general, însă ar fi de-a dreptul un coșmar ca lucrurile să stea invers, mai precis ca un șef de scară să-și dorească din tot sufletul să ajungă profesor universitar! Dar, apropo, cum ar suna visul unui șef de scară în limba lui Shakespeare? Aceasta-i întrebarea!

Gabriel Mursa este profesor de Economie și Istoria gândirii economice la Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi și președintele Institutului Hayek România