Vodă Koba cel cumplit

Romancier cunoscut, britanicul Martin Amis este şi autorul cărţii Koba cel cumplit: râsul şi cele Douăzeci de Milioane, apărută acum în româneşte la editura Pandora M în traducerea lui Radu Paraschivescu. Cartea datează din 2002 (e de mirare, totuşi, că nu a fost tradusă până acum) şi este unul din cele mai violente rechizitorii la adresa comunismului datorate unor scriitori occidentali. Koba e porecla pe care Stalin şi-a dat-o – în adolescenţă – lui însuşi, după numele eroului (pozitiv) dintr-un roman popular. Mai târziu, Iosif Djugaşvili şi-a mai dat o poreclă, Stalin, adică Omul de Oţel. În demersul său, Amis se sprijină îndeosebi pe cercetările fundamentale ale lui Robert Conquest (Marea teroare, desigur, dar nu numai asta) şi pe mărturiile lui Soljeniţîn, Vasili Grossman şi Varlam Şalamov. Sunt şi multe alte surse, romancierul a citit enorm, cartea are în spate o documentaţie întinsă şi solidă.

Una din tezele importante este că teroarea şi crimele în masă au început de pe vremea lui Lenin. Din ordinul lui Lenin, spre exemplu, sunt omorâţi mii de preoţi, călugări şi măicuţe, tot Lenin este cel care declară că foametea – provocată – are menirea să distrugă rezistenţa ţăranilor (foametea lui Lenin din 1921-1922 s-a soldat cu aproximativ 5 milioane de morţi). Lenin, scrie Amis, „le-a lăsat urmaşilor un stat poliţienesc în perfectă stare de funcţionare”. Ceka (poliţia secretă) a fost înfiinţată imediat după preluarea puterii, primele lagăre de concentrare au apărut la începutul lui 1918, execuţiile, tot mai numeroase, vizau lichidarea „duşmanilor poporului”: diferenţele dintre Lenin şi Stalin au fost cantitative, în rest continuitatea e, ca să zic aşa, fără cusur. Pe Lenin l-a secondat Troţki, maestru emerit în minciună şi ticăloşie. Iar Stalin n-a jucat absolut nici un rol în „Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie” (de fapt, o lovitură de stat), meritele lui „covârşitoare” fiind descoperite abia după ce s-a instalat la Kremlin.

Cartea lui Amis are un pronunţat caracter polemic şi spune lucruri care, cu siguranţă, nu convin multora. Scriitorul se arată revoltat de tratamentul de care se bucură comunismul în raport cu nazismul: toată lumea ştie de Auschwitz, nimeni nu ştie de Vorkuta, toată lumea ştie de Himmler şi Eichmann, nimeni nu ştie de Ejov şi Dzerjinski, toată lumea ştie de cele 6 milioane ale Holocaustului, nimeni nu ştie de cele 6 milioane ale terorii prin foamete provocată. Aşa că, atunci când vorbeşte despre Kolîma, sinistrul loc din geografia Gulagului, Amis nu ezită să-l numească „Auschwitzul arctic”. În foametea din 1933 (Holodomor), când Stalin a vrut să-i pedepsească pe ucraineni, au murit 3 milioane de copii. Trenurile care îi duceau pe deţinuţi în Gulag erau trenuri ale morţii, precum cele din Holocaust. Dar nu statisticile contează aici, important este să vedem cât de diabolic era sistemul şi cât de departe mergea cruzimea călăilor. Formele de tortură sunt îngrozitoare (Soljeniţîn citează treizeci şi una de forme), condiţiile în lagărele arctice sunt cumplite, e un miracol că unii supravieţuiesc. O modalitate de tortură este îngrămădirea a zeci de deţinuţi în celule în care în mod normal ar încăpea patru-şase oameni: supliciul era gândit în aşa fel încât morţii nu aveau cum să alunece şi să cadă la pământ. Deschiaburirea a produs pierderi umane uriaşe, scopul urmărit fiind controlul total asupra recoltelor, care apoi erau exportate ceea ce provoca foamete. Deşi aceste orori sunt cunoscute, repovestite acum de Martin Amis produc acelaşi efect de şoc.

Noutatea adusă de Stalin au reprezentat-o procesele-spectacol. Trebuie precizat mai întâi că Stalin avea nevoie, în chip visceral, de execuţii şi de mărturisiri. „Marea teroare”, atât de bine descrisă de Robert Conquest, este un lung, incredibil de lung şir de mistificări, puneri în scenă, false mărturisiri, condamnări la moarte. Stalin îi lichida nu numai pe nomenklaturişti, el asasina şi familiile lor. Au murit prin împuşcare sau au fost trimise în Gulag rudele atât ale primei sale soţii, cât şi ale celei de a doua, Nadejda, cea care s-a sinucis. I-a lichidat pe toţi cei care îl cunoscuseră îndeaproape pe Troţki, dar şi pe cei care îi fuseseră lui apropiaţi în tinereţe. În 1938 au avut loc peste 500.000 (cinci sute de mii) de execuţii (spre comparaţie, în ultima jumătate de veac a puterii ţariste au avut loc 14.000 de execuţii). Exista şi o lege conform căreia copiii de peste 12 ani erau pasibili de pedeapsa cu moartea. Procesele şi asasinarea lui Zinoviev, Kamenev, Buharin, inportanţi lideri bolşevici, devin spectacole pe care le aplaudă comuniştii din Occident şi intelectualii progresişti. În cazul cadrelor din armată putem vorbi de un adevărat masacru, fapt care a contribuit la degringolada sovieticilor de la începutul războiului (cu atât mai mult, cu cât lui Stalin nu-i venea să creadă că prietenul lui, Hitler, l-a atacat). „Nu a mai existat nici un regim ca acesta (ca regimul comunist, n.m.), nicăieri în istoria universului”, conchide Amis. Un regim care, printr-o colosală operaţiune de propagandă şi manipulare, a instituit cultul lui Stalin. Sau, cum scrie Dmitri Volkogonov, un biograf rus: „Nici un alt om din lume nu a realizat vreodată un succes fantastic de asemenea proporţii: să extermine milioane de compatrioţi şi să primească în schimb adulaţia oarbă a întregii ţări”. În fine, dacă naziştii de frunte au fost judecaţi şi condamnaţi, dacă şi astăzi un fost paznic de lagăr ajunge, la 90 de ani, în faţa tribunalului, nici un lider sovietic şi nici un călău kaghebist n-a fost în situaţia de a răspunde pentru faptele lui.

Iată de ce, în lipsa unui proces al comunismului, o carte precum cea a lui Martin Amis este salutară.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor