Volodîmîr şi Vladimir

Revista Time i-a conferit titlul neoficial de personalitate a anului, asociindu-l cu „spiritul Ucrainei”. Într-adevăr, a fost o juxtapunere fericită: domnul Zelenski nu putea dobândi un asemenea grad de simpatie dacă nu ar fi ştiut să transmită, cu o perseverenţă uneori agasantă, mesajul politic îmbrăţişat de o majoritate copleşitoare a conaţionalilor săi.

Dar, fără a sugera în vreun fel că Hollywoodul trebuie să ne dirijeze procesul de înţelegere a războiului din Ucraina şi, în sens mai larg, a relaţiilor internaţionale, e clar că suntem influenţaţi de temele şi tehnicile sale. În consecinţă, eroul nu poate fi pe deplin înţeles şi aprobat în lipsa unui antierou la fel de bine conturat – şi aici intervine preşedintele rus, Vladimir Putin. Fără Vladimir, Volodîmîr ar fi mai puţin atractiv. Iar dacă am accepta, prin absurd, că totul este opera unui scenarist/ regizor/ producător pe care nu-l putem cunoaşte, am fi obligaţi să recunoaştem că opoziţia între personaje este excelent construită.

Vârstnicul Vladimir, antieroul, e departe de zilele în care îşi etala forţa şi masculinitatea pentru a impresiona o populaţie dornică de ordine. Acum, se spune, este şi bolnav – ceea ce poate fi adevărat sau nu, dar îl aduce în neplăcuta situaţie de a fi comparat cu liderii URSS din secolul trecut. S-a transformat într-un manechin de genul celor de la Madame Tussauds, incapabil de emoţie şi incapabil să dea dovadă de compasiune, nici măcar faţă de proprii supuşi, şi ei afectaţi în nenumărate moduri de războiul pe care l-a declanşat. Dacă, vreodată, la Hollywood (sau în altă parte) se va turna vreun film care să zugrăvească drama din aceste zile, interpretul rolului Vladimir va trebui să exerseze îndelung pentru a transmite senzaţia de înstrăinare afectivă tot mai puternică, vizibilă în cazul preşedintelui rus.

Şi, pe de altă parte, cine ar fi ales pentru a îmbina atitudinea à la Churchill cu vestimentaţia à la Castro – pentru a folosi două din reperele de comparaţie folosite în presa americană – ce îl definesc pe tânărul Volodîmîr? Şi cum va fi prezentat procesul prin care acesta, el însuşi actor, îşi construieşte rolul bazându-se tocmai pe nevoia de identificare afectivă cu lupta poporului său? E o chestiune mai importantă decât buna rostire a faimoasei fraze „am nevoie de muniţie, nu de o plimbare”. Actorul care îl va întruchipa pe actorul-preşedinte va trebui să înţeleagă şi acel spirit al Ucrainei amintit (şi premiat) de Time, care e atât de complex şi greu de definit. La fel cum Volodîmîr îi enervează frecvent cu insistenţa sa pe interlocutorii externi cărora le cere sprijin militar, şi naţiunea sa îi agasează pe cei dornici de întoarcere rapidă la business-as-usual cu Vladimir, pe cei care îşi închipuie că ştiu mai bine ce a fost în regiune în anii 1918-1919, cum a fost cu etnogeneza popoarelor slave în perioada medievală sau, în fine, cum ar trebui să arate graniţele de astăzi pentru ca toată lumea să fie mulţumită. 

Articolul face parte din seria „Oameni şi istorie – portrete din vremurile de acum”,
tema de meditaţie propusă de redacţie colaboratorilor de la pagina de Opinii, la sfârşitul anului 2022.