Vuvuzele prezidenţiale

Şi preşedintele?! De ce preşedintele ar trebui să facă o excepţie?! Păi, tocmai la preşedinţie algoritmii au fost testaţi, ca să folosesc vorba cuiva, pentru prima şi întâiaşi dată. La noi, pe Nebuloasă, epoca de aur a algoritmilor umani a apus de mult. Acum fiecare are la dispoziţie o gar­derobă întreagă de spectre, mă rog, de holograme, absolut identice cu el şi că spectrele acestea pot avea aceleaşi trăiri şi aceleaşi sentimente, ca oricare dintre noi, asta se înţelege de la sine. Veţi spune că faptul acesta e extraordinar! Nu-i extraordinar de loc. E ca şi cum ai avea tot timpul în faţă o oglindă care te maimuţăreşte re­pro­ducându-ţi gesturile. În cazul de faţă gândurile şi trăirile, desigur. E îngrozitor. Trăieşti într-un permanent stres; căci algoritmii ăştia sub formă de spectre mişună peste tot. Le poţi închide, desigur, într-un dulap ermetic sau într-un seif. Dar asta nu foloseşte la nimic. Pentru că şi acolo algoritmii holografici îşi fac de cap, inducându-ţi de la distanţă gânduri şi trăiri atât de aberante, încât, dacă nu reuşeşti să le pui stavilă, te trezeşti la balamuc. E ca şi cum ai poseda nu un singur trup, ci zece, şi nu un suflet, ci mai multe, care trec dintr-un trup în altul, deschizând şi închizând în urma lor tot soiul de ferestre şi de uşi. Da, la noi epoca hologramelor a apus, aici însă abia acum începe. Nu cumva venirea mea a avut o influenţa în acest sens asupra realităţii de pe Terra? Poate că odată cu ADN-ul captat în eprubetă de către profesorul Brauner, a fost captat şi o parte din lanţul nebuniei de Nebuloasă şi acum, iată, realitatea de aici începe să semene cu cea de dincolo. Brrr! Urâtă treabă, de ce mi-a fost teamă n-am scăpat.

…Oamenii stau săptămâni întregi în faţa palatului prezidenţial, mutându-şi catrafusele de la o poartă la alta, şi nimic. Când cred în sfârşit că au dat de preşedinte şi-i întind jalbele scrise cu migală, văd că acesta clatină din cap. „Scuzaţi, eu nu sunt preşedinte, ci doar unul din algoritmii săi. Căutaţi-l la cealaltă poartă!“ Şi când te duci la altă poartă, dai peste o altă fantomă, care îţi spune ceva similar. Şi tot aşa mereu, mereu, ca În faţa legii de Franz Kafka. Mă, rog, nu chiar ca În faţa legii, căci acolo e vorba de un păzitor, păzitorul cel mai de jos… Iar aici nu e vorba de nici o lege, ci doar de preşedinte şi de subrogaţii săi. La preşedinţie poate nu funcţio­nează nici o lege, ci totul se desfăşoară pe bază de hazard. Cât în privinţa înlocuitorilor, există, desigur, mai mulţi înlocuitori de preşedinte. Unii în carne şi oase, alţii doar imagini animate de tipul ofiţerilor ministeriali de pe Nebuoasa Andromeda. Multe dintre aceste dubluri nici nu seamănă cu preşedintele, ci cu alţi demnitari, dar lumea nu ţine cont de înfăţişare şi îi confundă cu preşedintele. În rest, şi într-un loc, şi în altul lucrurile se desfăşoară cam la fel. Poţi să stai o lună întreagă, poa­te şi mai mult, şi să nu vezi nici urmă de preşedinte. Ci să te întâlneşti în fiecare dimineaţă cu unul dintre amploiaţii lui. La drept vorbind, nimeni nu ştie dacă stă de vorbă sau dacă e primit de preşedinte sau de vreun înlocuitor de-al său.

La noi, pe Nebuloasă, preşedinţii au dispărut de mult, după cum au dispărut şi prim-miniştri, şi parlamentarii, şi majoritatea demnitarilor de rang înalt. La noi statul nu e condus de nimeni, pentru că se conduce singur sau nu se conduce deloc, funcţionând doar în virtutea inerţiei ca un perpetuum mobile ce se mişcă în gol, având printre altele menirea să scoată din când în când pe piaţă câte un preşedinte de pripas ca să arate lumii că preşedinţia nu a dispărut de tot, iar dacă a dispărut, ea oricând poate reveni la loc. Pe Nebuloasă există preşedinţi doar la aziluri şi la tot felul de stabilimente, unde fac pe măscă­ricii sau joacă şah, dar uite că aici pre­şedinţii mai sunt încă la modă. Da, la noi au dispărut de mult. Şi nu au dispărut oricum, ci au dispărut fiindcă s-au îmbol­năvit toţi, aproape concomitent, de o boală rară numită sindromul Cotard sau sindromul cadavrului ambulant. La început, s-a îmbolnăvit preşedintele Ugandei de pe Nebuloasă, apoi cel al Groenlandei, după care boala s-a extins pe toate continentele. Consilierii prezidenţiali, indiferent de ţară, au căutat să ascundă boala de ochii alegătorilor, înlocuindu-i pe preşedinţi cu nişte androizi. Dar şi androizii, care nu sunt decât simple imagini animate, s-au molipsit de aceiaşi boală. Şi nu s-a mai putut face nimic. Ultimul preşedinte pe care l-am cunoscut pe Andromeda era pacientul unui spital de psihiatrie. Când l-am vizitat, stătea într-un balansoar şi se legăna uşor în adierea unei brize venite dinspre ocean. Ochii înfundaţi adânc în orbite îi ardeau ca nişte tăciuni stinşi din care se mai ridica un pic de fum. Preşedintele era într-o stare de letargie. Dormea mult, visând cu ochii larg deschişi. Când i-am dat bună ziua, a dat din cap, zicând: „Pentru mine, orice zi e-o noapte lungă“, apoi a tăcut. I-am urat mulţi ani şi multă sănătate. „Ceea ce-mi spui, nu are sens“, mi-a răspuns după o clipă nesfârşită de tăcere. N-a fost nevoie să-l întreb de ce, pentru ca preşedintele, cuprins de aceiaşi stare de prostraţie, a spus: . „E fără sens, fiindcă eu am murit de mult şi ceea ce vezi acum în faţa ta e un cadavru ambulant sau, poate, nici atât…“ „Nu înţeleg“, am zis… „Nici nu ai cum, a continuat preşedintele. Eu trăiesc în lumea morţilor, şi asta de mult timp. Trupul meu e în aparenţă viu, dar numai în aparenţă. În esenţă el trăieşte de mult în lumea de apoi.“ „Şi preşe­dinţia?“ „Ca şi mine, preşedinţia asta e şi ea tot un cadavru umplut cu vid..“ Şi spunând aceasta, preşedintele şi-a umplut un pahar de whisky, a amestecat cu o linguriţă cuburile de gheaţă şi l-a dat pe gât, apoi şi-a împreunat mâinile pe piept şi a început să se legene din nou. „Ştii, a adăugat el după o vreme, continuând să-şi ţină ochii larg deschişi, eu sunt gol pe dinăuntru, umplut cu hău existenţial, nu am stomac, nu am vene, nu am creier, nu am inimă. Sunt însuşi golul, cuprins de sete de putere fără margini, ce nu poate fi potolită decât cu alcooluri tari. Bem, pe vremuri, la preşedinţie: începeam de di­mineaţa, ca să scap de stres, cu un mic whisky, continuam cu bere până mă dre­geam, apoi urmau întâlnirile oficiale şi discursurile, care trebuiau stropite, şi înainte, şi după cu alcool, căci altfel nu-mi ieşeau. Beam şi atunci mai mult de unul singur, cum beau, de altfel, şi acum, într-o dulce reverie.“ „Cum, n-aveţi aici nici un tovarăş de beţie care să vă ţină de urât?“ „Nu am, şi nici nu am nevoie. Îmi ţin singur companie şi asta mi-e de-ajuns“, răspunse preşedintele cu o voce guturală, ieşită parcă din mormânt. După care adaugă: „Toţi cei de aici suferă de aceiaşi boală, unii au fost preşedinţi, alţii Cezari sau Bonaparţi… Întreg azilul e plin de ei. Nu ştiu dacă mă înţelegi sau nu?!“ Am clătinat din cap că înţeleg. „Spre deosebire de ei, continuă preşedintele, eu beau. Beau ca să uit. Ei însă continuă să viseze la pu­tere. Fiind morţi, nu ştiu la ce le-ar folosi puterea. Cert e că visează: ce coşmar“!

M-am despărţit de fostul preşedinte de pe Nebuloasa într-o stare deprimantă şi în drum spre casă, am intrat în prima bodegă ce mi-a ieşit în cale, unde am băut până am căzut lat sub masă. Prin urmare, contaminaţi de această boală, preşedinţii de pe Andromeda au ieşit din uz. Un timp, statul a fost condus de ei. Un stat mort ce funcţiona în virtutea inerţiei, condus de preşedinţii morţi ce umblau de ici-acolo prin palat, ţinându-şi propriile capete în mâni, visând la nemurire…Dar, în cele din urmă, s-a renunţat la ei.

Din păcate sau poate că din fericire, preşedinţia asta de aici e un fel de avangardă a unei preşedinţii viitoare, a unei lumi vidate putere, în interiorul căreia se întâmplă multe ciudăţenii. Că preşedintele de aici e doar un simulacru, o marionetă, un algoritm alchimic, îmbrăcat în carne şi oase prezidenţiale, nu mai încape nici o vorbă; poate nu degeaba în fiecare zi în faţa palatului prezidenţial o mulţime de oameni, majoritatea îmbrăcaţi în uniforme militare, suflând în vuvuzele, scandează în gură mare: „Ieşi afară, javră ordinară“!

Nichita Danilov este scriitor şi publicist