Zece ore în Transnistria

După încheierea, în 2001, a misiunii mele de lector şi cercetător ştiinţific invitat (Gastwissenschaftler) la Jena, am continuat aproape zece ani să revin periodic, în fiecare primăvară, ca profesor invitat (Gastdozent), la cursurile de vară de limbă şi cultură românească pe care prietenul meu, profesorul Wolfgang Dahmen, le organiza anual, la Institutul de Romanistică al Universităţii „Friedrich Schiller” din Jena. Într‑una din serile din vara lui 2002, dragul meu Wolfgang îmi spune: „N‑ai vrea să vizităm împreună Transnistria la toamnă? Am obţinută o finanţare DAAD pentru amândoi!” Eram la curent cu misiunile de observator european ale prietenului meu la evenimentele electorale din Basarabia, precum şi cu reputaţia de expert în problemele Republicii Moldova, pe care reuşise să şi‑o consolideze în timp. Totuşi, propunerea lui m‑a luat prin surprindere! Cum adică, chiar Transnistria? Deşi fusesem de mai multe ori la Chişinău, aveam, ca majoritatea românilor, o reprezentare neclară, quasi‑mitică, despre acele teritorii secesioniste ale Republicii Moldova, pentru care se purtase şi un război, în anii 1992‑1994. Enclavă inventată de Rusia în teritoriul Republicii Moldova, auto‑denumită Republica Moldovenească Transnistreană, nu a fost recunoscută oficial de nicio ţară în afară de Rusia. Înjghebarea aceasta administrativ-politică, ilegală şi ilegitimă, o lungă fâşie de teren de‑a lungul malului stâng al Nistrului, reprezenta şi reprezintă încă o rană deschisă în trupul Moldovei. Acest teritoriu, aflat sub „protecţia” Armatei a 14‑a a Rusiei, cuprinde o parte consistentă din industria fostei republici sovietice, stăpânită de o confortabilă majoritate de rusofoni, colonişti ucraineni şi ruşi, aduşi de prin toate colţurile URSS-ului, ca să ia locul moldovenilor deportaţi în Siberia după 1944.

Iată‑ne, deci, la Chişinău, pe la jumătatea lui octombrie 2002, în vizită la Universitatea de Stat. Ne‑a întâmpinat inimoasa Valentina, o tânără colegă, asistentă sau lectoriţă, bursieră câteva săptămâni la Jena în timpul sejurului meu acolo. Ciceronele nostru va fi, în toate cele 4-5 zile cât am stat la Chişinău, dl. Dindera, lector DAAD la Universitatea din Chişinău şi reprezentant oficial al Institutului „Goethe” în Republica Moldova. Am fost găzduiţi la un mic, dar luxos hotel din centrul Chişinăului. Trec direct la relatarea călătoriei de o zi în Transnistria, sărind peste etapele chişinăuiene ale sejurului nostru. Discutăm traseul şi planul călătoriei transnistrene cu dl Dindera, un tânăr foarte sobru şi parcimonios la vorbă, care s‑a dovedit extrem de eficient şi un excelent cunoscător al regulilor şi mentalităţilor locului. Ţinta declarată a călătoriei noastre era catedra de limbă germană a Universităţii de Stat din Râbniţa. Ne va însoţi Valentina şi vom călători toţi patru cu un automobil pus la dispoziţie de Ambasada Germaniei sau de Institutul „Goethe”, nu îmi mai amintesc bine.

Plănuim să trecem Nistrul peste podul de la Dubăsari, iar la întoarcere peste cel de la Rezina. Am plecat din Chişinău dis‑de‑dimineaţă, iar drumul până la destinaţie a durat vreo două ore. Străbatem Basarabia de la Chişinău spre nord‑est. Până la Dubăsari, se înşiruie, unul după altul, sate cu nume româneşti evidente: Stânceni, Cricova, Criuleni, Bocşana, Zolonceni, unele dintre ele cu sonorităţi cunoscute (vinurile din podgoriile de la Cricova!). Ajungem la Nistru. Podul de la Dubăsari îmi pare destul de de modest. În albia râului a rămas, ca un pinten antic, unul din pilonii monumentali ai podului vechi, contemporan, după aspect, cu cel de la Cernavodă peste Dunăre. Pe la jumătatea podului era plantat punctul de „graniţă” cu teritoriile separatiste. Soldaţii moldoveni ne fac pur şi simplu semn să trecem fără să oprim. Ceilalţi, „tiraspolenii”, în uniforme ruseşti cu steaua Armatei Roşii la bonetă, înarmaţi cu automate Kalaşnikov, mi se par că joacă un fel de comedie a detaşării şi nepăsării. Nu vor să ne vadă paşapoartele, par să ne ignore şi ca persoane. Tânărul lector german coboară şi îi dă şefului gărzii, direct, fără nici o fereală, „vama”, cei zece euro de persoană negociaţi. Deja pe malul celălalt al Nistrului, satele cu nume româneşti continuă să se înşiruie unul după altul: Cocieri, Goian, Ţâbuleanca, Zăzuleni, Popencu… Inscripţiile rutiere şi numele satelor sunt scrise pe tăbliţe cu litere latine, unele însă în chirilică, rămase, probabil, de dinainte de 1990.

Văzut pentru prima dată, Nistrul mi se pare pur şi simplu măreţ! Mai mic decât Dunărea, dar mult mai impunător decât bietul nostru Prut. În mai puţin de o oră, intrăm în fine, în Râbniţa! Îmi mărturisesc cu jenă ignoranţa, nu auzisem încă de numele acestei localităţi, un oraş cam de dimensiunile Bârladului, al doilea ca dimensiune după Tiraspol.

Râbniţa, octombrie 2002, cu Wolfgang Dahmen

Dumnezeule! La doisprezece ani de la prăbuşirea blocului sovietic şi a comunismului în genere, plonjam, iată, ca într‑un vis urât, într‑un peisaj pe care îl credeam definitiv pierdut în uitare. Limbă, simbolistică, peisaj urban şi rural, trăiri, temeri, reţineri, totul evocă Uniunea Sovietică, aşa cum mi‑o închipuiam. Cred că am experimentat cumva, atunci, senzaţiile neobişnuite pe care le‑ar fi avut o persoană oarecare, un om obişnuit, venit din Occident, în ţara noastră comunistă, sau în orice altă ţară din „lagărul socialist”. Pe străzi, în parc, în magazine, vedeai oameni normali, în aparenţă ca tine şi ca mine, dar parcă pământii la faţă, parcă apăsaţi de o tristeţe fără nume, de un fel de teamă şi de neîncredere, sugerându‑ţi fără cuvinte: Vezi, eu sunt un om ca şi tine, dar sunt acoperit de un văl de suspiciune şi regret, care mă împiedică să fiu spontan şi normal. Revedeam figurile mohorâte şi tăcute din România anilor ’80. Dacă încerci să pui cea mai simplă întrebare, nu ţi se răspunde decât în limba rusă, deşi, oficial, româna (moldoveneasca) este limbă oficială în autoinitulata „republică moldovenească transnistreană”: Извините, я не говорю по–молдавски! (‘Scuzaţi, nu vorbesc moldoveneşte!’). Pentru ca, după priviri aruncate împrejur, să auzi: „Ştiţi, eu sunt moldovean, dar nu pot vorbi moldoveneşte, limba noatră nu este bine primită!“ În piaţa centrală a oraşului tronează statuia în bronz a lui Lenin, aşezată pe un soclu masiv de granit roşu-brun. Toate inscripţiile, numele străzilor, ale instituţiilor, ale magazinelor, sunt scrise exclusiv în limba rusă. Au mai rămas, totuşi, destule denumiri „moldoveneşti”, scrise, desigur cu litere chirilice: Bulevardul Biruinţei, de exemplu. Secera şi ciocanul triumfă peste tot, pe frontispiciile clădirilor publice. Tovarişci este modul de adresare curent. Magazinele din centru exhibă o neverosimilă sărăcie: mărfuri puţine, învechite, de proastă calitate. Magazinul alimentar central este o copie a „alimentarelor” româneşti de odinioară. Pe standurile largi, nu se înşiruie decât borcane cu murături, tomate şi, probabil, felurite „zacuşti”. Absolut neverosimil! Cu ce s‑or fi hrănind oare puternicul „detaşament muncitoresc” al acestui oraş industrial?

O rugăm pe Valentina să ne facă la iuţeală o poză în faţa statuii lui Lenin, pro memoria. (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi