Zece ore în Transnistria (II)

Situată la câteva străzi de piaţa Lenin, locul unde suntem conduşi, facultatea de litere a universităţii de stat din Râbniţa, este o clădire modestă, cu două etaje, văruită într‑un galben închis şi placată, pe alocuri, cu cărămidă decorativă roşie. Se află în mijlocul unui mic parc, sărăcăcios şi acesta, cu câteva bănci înconjurate de tufişuri, un gazon aproximativ şi câţiva brazi inegali şi golaşi. Întregul ansamblu, ca şi interiorul în care păşim imediat, seamănă cu cel al unui liceu românesc de provincie mai răsărit. Timorat şi fascinat parcă de ineditul întregii aventuri în care m‑am trezit angrenat, am uitat, din nefericire, să îmi notez numele primitoarelor noastre gazde, cei câţiva profesori şi profesoare, în frunte cu dl decan şi cu soţia sa, şefa catedrei de germanistică. Specialist în literatură rusă, dl decan ne întâmpină, în faţa intrării principale, cu un protocolar Позвольте мне приветствовать вас, уважаемые товарищи, гости из Германии! – „Permiteţi‑mi să vă urez bun venit, stimaţi tovarăşi, oaspeţi din Germania!” Aşadar, tovarăşi! Wunderbar! Formula de adresare pare să îl amuze pe Wolfgang (ulterior îmi va mărturisi că e pentru prima dată în viaţa lui când a fost apelat cu nepreţuita zicere „stimate tovarăşe”!), dar mie îmi dă un fior pe şira spinării. Vechea şi nevinovata vocabulă românească va rămâne pentru românii din generaţia mea grevată de conotaţii depreciative, neplăcute şi neliniştitoare sau, în cel mai bun caz, (auto)ironice.

Suntem conduşi în „sala de festivităţi” a facultăţii (актовый зал факультета), care nu este cu nimic deosebită de un „laborator de limbi străine” de prin liceele româneşti de altădată. Pe pereţi, înghesuite unele într‑altele, portrete de mari scriitori universali (Shakespeare, Goethe, Victor Hugo), dar mai ales ruşi (Goncearov, Puşchin, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gorki), alternând cu inscripţii în rusă, engleză şi germană, conţinând citate memorabile. Pe peretele din mijlocul sălii tronează, ca de la sine înţeles, portretul nemuritorului Vladimir Ilici Lenin! Studenţii, mai ales fete, stau în bănci, câte doi, cuminţi şi timoraţi. Cu un puternic accent rusesc, una dintre studente ne înmânează flori şi ne urează bun venit în germană. Vădit emoţionat, dl decan desfăşoară, în rusă, un discurs care se vrea sincer şi „simţit”, dar nu reuşeşte să fie decât convenţional şi minat de ideologie. Din toată poliloghia colegului universitar râbniţean nu am rămas decât cu ideea că „lupta pentru pace şi pentru înfrăţirea între popoare” încă nu s‑a terminat. Şefa catedrei de germanistică, o tânără femeie realmente frumoasă, este o rusoaică, adusă de valurile vieţii tocmai din Turchestan, între popoarele Moldovei transnistrene, cu misiunea de a‑i învăţa pe bieţii localnici limba lui Luther, Goethe şi Thomas Mann. Din discursul doamnei, pronunţat într‑o germană relativ corectă lexical şi gramatical, dar greu de descifrat datorită pronunţiei aproape imposibile, mai aflăm şi alte lucruri importante, precum, de exemplu, că elevii şi elevele dumneaei (sic: meine Schüler und Schülerinnen) sunt cuminţi şi silitori, doritori să îşi însuşească, împreună cu limba germană, şi aspectele pozitive şi progresiste ale literaturii germane. Cuvântarea colegei ruso-turkestanezo-moldavo-transnistrene se încheie înflăcărat cu două lozinci adecvate momentului: „Trăiască lupta pentru pace!” şi „Trăiască prietenia şi înfrăţirea dintre popoare!”

Invitat să ia cuvânul, ca actor principal al festivităţii, Wolfgang şi‑a activat reputatele lui competenţe de om de lume şi a vorbit meşteşugit aproape zece minute, ca un diplomat de profesie, fără să spună mai nimic angajant pentru oaspeţi sau deranjant pentru gazde! Nu îmi mai amintesc ce am improvizat, în germană, atunci când mi‑a venit rândul să spun şi eu ceva. Am fost apoi poftiţi să vizităm şi biblioteca facultăţii. Cu tot regretul trebuie să spun, fără să par că sunt un cusurgiu, dar şi aici impresia a fost de improvizaţie şi sărăcie: câteva mii de cărţi, cele mai multe în limba rusă sau, poate, în română cu grafie chirilică. Două‑trei dulapuri adăposteau cărţi în germană, engleză şi franceză, majoritatea de beletristică.

A urmat apoi partea cea mai plăcută a vizitei, prânzul pe care gazdele noastre ni l‑au oferit, cu multă ospitalitate, dar într‑un cadru foarte restrâns. În afară de noi patru, Wolfgang, Dindera, Valentina şi subsemnatul, de domnul decan şi soţia sa, germanista originară din Turkestan, nu mai erau decât alte patru persoane, doi domni şi două doamne (i.e. tovarăşi şi tovarăşe). Oferta culinară părea să fie tradiţională: după două ciorbe foarte gustoase, una de hribi şi alta de pui, ne-am servit fiecare cu ce am dorit şi am putut duce din „zacuştile” de tot felul întinse pe mese. Votcă era din belşug şi se bea nu din păhărele, ci din căniţe! Când am constatat cât de slabă era acea votcă, am înţeles de ce cana este pentru o asemenea tărie un „păhărel” destul de potrivit. Am mai înţeles că toastul este un ritual obligatoriu în fostul spaţiu sovietic, poate chiar în cel rus. Impresia mi‑a fost întărită şi cu alte prilejuri, la Chişinău, Bălţi, Cernăuţi sau Tbilisi. S‑a toastat, în genere, pentru sănătatea amabilelor gazde şi a onoraţilor oaspeţi şi pentru buna colaborare germano‑(totuşi!)moldovenească. Replicile se încrucişau de la unul la altul când în germană, când în rusă, mai rar în română, după competenţele şi interesele discursiv-comunicative ale fiecăruia. Pentru prima dată în viaţă constat folosul în plan pragmatic al celor opt ani de rusă pe care, vrând‑nevrând, a trebuit să îi parcurg în şcoală. Doamna Stoicescu, profesoara mea de rusă din liceu, despre care se spunea că se refugiase de multă vreme din ţările baltice la Constanţa (după cum îmi aminteşte colega mea de liceu Nunuţa Muşetescu), se poate odihni în pace. Eforturile pedagogice ale blândei doamne în faţa unei clase de elevi ostili, refractari şi pasivi, nu au fost în van, cel puţin în privinţa elevului ei preferat.

În toiul discuţiei, aflu că niciunul dintre colegii râbniţeni nu auziseră de Universitatrea din Iaşi! La fel cum nici eu, de altfel, nu auzisem de universitatea din Râbniţa! Cum aşa, domnule, îmi spun, suntem atât de ignoranţi în privinţa vecinilor apropiaţi, de care ne desparte doar o aruncătură de băţ, o distanţă pe care un porumbel călător ar parcurge‑o în zbor în mai puţin de o jumătate de oră?!!

Oraşul Râbniţa, cu podul de peste Nistru

La întoarcere, alegem cealaltă variantă spre Chişinău, care traversează Nistrul pe podul dintre Râbniţa şi orăşelul vecin, Rezina, construit, pare‑se, mai recent. Pozele disponibile pe net sugerează oarecare grandoare, pe fundalul cartierului de blocuri din epoca sovietică, grandoare pe care, cu părere de rău, ca să mă exprim precum prietenii noştri de la Chişinău, eu nu am perceput‑o la faţa locului deloc! (Va urma)

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi