Zece ore în Transnistria (IV)

Îmi fulgeră prin gând o idee: s‑au confruntat, încă din secolul al XIX‑lea, două concepte politice care au făcut să curgă multă cerneală, dar au şi cauzat destul rău în viaţa popoarelor europene: pangermanismul şi panslavismul. Amestecuri de discurs ultra‑naţionalist, de ideologie expansionistă şi de mitologie etnocratică şi etnocentrică, aceste idei politice nocive proclamau superioritatea „rasei germanice”, respectiv, a „rasei slave”. Asumându‑şi, implicit, un fel de „misiune civilizatoare”, constructe politice nocive precum Cel de‑al Treilea Reich (Germania) sau Uniunea Sovietică (Rusia), au contribuit în mod decisiv la cataclismele istorice ale secolului al XX‑lea. Pe când doctrina pangermanismului a căzut în desuetudine totală, panslavismul este încă viu, o componentă activă în ideologia ruso‑imperială actuală. După 1945, societatea germană a traversat un lung şi dureros proces de asumare a crimelor nazismului, la capătul căruia comportamentele şi convingerile democratice au devenit în statul german actual dominante, stimulate şi protejate prin constituţie şi prin legi. Mă întreb, de ce nu s‑a cristalizat oare, în paralel, şi un fel de „panromanism”? Poate pentru că pentru că Roma eternă, creatoarea Occidentului, a fost sursă de legitimare politică pentru imperii cu pretenţii de universalitate? A fost mai întâi Bizanţul, „a doua Romă”. Deveniţi „romei” (Ρωμαίοι), grecii bizantini au părăsit gloriosul nume de „eleni” (Ἕλληνες), devenit, în jargonul creştin curent, impus ca religie de stat, sinonim cu „păgâni”. Nu a existat oare timp de aproape un mileniu un construct politic numit Sfântul Imperiu Roman de Naţiune Germanică? Nu se împăunează oare de secole bune Rusia imperială cu titlul de „a Treia Romă”? Numai că Roma adevărată, unica Romă, a dominat spaţiul european mai bine de o mie de ani prin superioritatea ei evidentă pe toate planurile, instaurând peste tot, în hotarele ei, „puterea romană” (Imperium Romanum), o ordine bazată pe lege, civilizaţie, bunăstare, ordine publică şi siguranţă a cetăţenilor. Lumea romană (orbis Romanus) a exercitat o atracţie irezistibilă asupra barbarilor. Goţii, vandalii, francii, longobarzii, ca să nu menţionez decât pe cei mai cunoscuţi, au sfârşit prin a deveni ei înşişi romani. Şi mai este ceva. După Atena şi Sparta, Roma a descoperit că o armată formată din cetăţeni, nu din sclavi sau mercenari, este de neînvins. Cum să nu fii nostalgic după asemenea imperiu? Mintea mea refuză pur şi simplu să accepte imaginea unui soldat roman (miles Romanus) alergând cu băţul după găini prin ogrăzile unor bieţi ţărani; sau a unui soldat roman postat la graniţele puterii romane (limitibus Imperii Romani), de exemplu la Axiopolis, Flaviana, Capidava sau Noviodunum, care să pretindă sau să accepte mită pentru a permite unor nefericiţi refugiaţi trecerea graniţei către lumea unde principiile umanismului greco-roman erau încă vii, active şi de la sine înţelese!

Citind primele două foiletoane ale acestui articol, prietenul meu Wolfgang Dahmen, mi‑a trimis un mesaj încurajator, din care citez următorul pasaj: „Articolul tău despre călătoria noastră în Transnistria l‑am citit cu mult interes (şi, desigur, cu o aprobare totală!). Au trecut deja douăzeci de ani. A fost o zi memorabilă, exact după cum ai descris‑o, un salt înapoi în vremurile sovietice. În urmă cu vreo cinci ani am vizitat Moldova împreună cu o grupă de prieteni de la Südosteuropa-Gesellschaft („Asociaţia pentru Europa de Sud‑Est”). Dodon era încă preşedinte. Am fost invitaţi la el. Cu acest prilej, ne‑a declarat el, presupune că, în curând, va fi o confruntare militară între NATO şi Rusia şi că el, Dodon, speră (!!!!) că războiul va avea loc pe teritoriul ţării sale, Moldova. Am rămas înmărmuriţi! După aceea, ne‑am dus la Tiraspol (îţi ataşez câteva poze). Între altele, acolo am fost în vizită şi la rectorul universităţii din Tiraspol, care a ţinut, între altele, să sublinieze cât de bune sunt programele de studiu pregătite la Moscova, spre deosebire de cele de la Chişinău. Sărmanii oameni din Ucraina!”

Reproduc una dintre fotografiile trimise de prietenul meu de la Jena, în care este înfăţişat un fel de banner, o distincţie oficială conferită unui colectiv de „oameni ai muncii” din Tiraspol. Pe frontispiciu, deasupra cunoscutului profil al lui Lenin, se află un citat din părintele bolşevismului: „Păşim către victoria muncii comuniste!”. În partea inferioară a banner‑ului citim: Кoллектнв коммуннического труда („Colectiv al muncii comuniste”).

Timp de peste trei decenii de la prăbuşirea sa în ţara noastră, am trăit în iluzia că această inumană orânduire, comunismul, a dispărut definitiv de peste tot. Atrocităţile, cinismul şi minciuna care însoţesc agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei dovedesc mai degrabă altceva, şi anume că, departe de a fi dispărut, barbaria comunistă s‑a metamorfozat într‑o barbarie încă şi mai perversă. Fascismul, inclusiv versiunea sa cea mai virulentă, nazismul, au fost condamnate şi au devenit nefrecventabile şi inactive. Comunismul, inclusiv versiunea sa cea mai virulentă, sovietismul, nu au fost condamnate, sunt încă active, intimidează şi tulbură minţile la sute de milioane de oameni.

Pe acei dintre tinerii noştri contemporani, fie dezamăgiţi de prezentul banal, fie, dimpotrivă, preocupaţi exclusiv „să facă bani” cu orice preţ, cărora cuvinte precum democraţie, economie de piaţă, libertate, drepturile omului sau respectul faţă de persoană li se par golite de sens sau perimate, îi invit să facă un exerciţiu de imaginaţie despre cum este comunismul real, fie el şi acela oarecum „îmblânzit” din anii ’80, nu varianta terorismului de stat din anii dictaturii proletariatului. Elev şi student, erai îndopat până la greaţă cu lozincile despre fericirea generală adusă de comunism, pe când tu vedeai şi ştiai câte umilinţe îndură şi ce eforturi depun părinţii tăi pentru a procura hrana zilnică şi a te şti la adăpost. Singurul post de televizuine, cel de stat, transmitea doar câteva ore pe zi, în genere materiale de propagandă servind cultului personalităţii „celui mai iubit fiu al poporului”, Ceauşescu. Presa era de asemenea integral aservită şi politizată şi îţi serveau, obsesiv, acelaşi discurs mincinos şi sufocant. Cărţi şi publicaţii, culturale sau de specialitate, din lumea liberă nu existau, sau se procurau pe sub mână, cu mari eforturi. Dacă, în cele din urmă, reuşeai să faci rost de o bursă la o universitate din Occident, constatai că „nu ai voie” să pleci şi ţi se refuza paşaportul. Dreptul elementar al oricărei persoane de a se duce unde vrea, de a pleca şi a se întoarce în ţara sa, era la cheremul funcţionarilor de partid şi al Securităţii. Dacă, printr‑un miracol, reuşeai să obţii un paşaport aşa‑zis „turistic”, o dată ajuns acolo, îţi dădeai seama că, în ochii semenilor tăi de la Londra, Paris, Göttingen sau Milano, erai un cetăţean de mâna doua, marcat parcă de o boală fără nume, care îţi schilodise chipul spiritual de persoană liberă.

Ar fi, din partea noastră, a „occidentalilor”, o prostie monumentală şi o eroare de neiertat să ne adăpostim cu laşitate în spatele „prudenţei” politice şi a unei confort egoist (de altfel iluzoriu!) şi să ignorăm strigătele de disperare şi de ajutor care ne vin din Ucraina, Moldova, Gruzia sau Armenia, ţări ai căror cetăţeni nu vor altceva decât să fie ca noi, adică să împărtăşească alături de noi idealurile, felul de a fi, principiile şi valorile europene.

Eugen Munteanu este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi