Zidul

Îi ştiam, aflasem, de la „Europa liberă”, de la „Vocea Americii”, de la BBC, multe dintre întâmplările, de viaţă şi de moarte, care-i marcaseră sinistra existenţă. Dar cu totul altceva era să-l vezi, fie şi fragmentar, ici-colo, cum răsărea şi dispărea, pe drumul de la aeroportul din Berlin (de Est, desigur), înspre centrul oraşului şi înspre sediul Uniunii scriitorilor est-germani, ai cărei oaspeţi eram eu şi-un prozator din Timişoara.

Încă de la aeroport ne luase… în custodie translatora, o nemţoaică atipică, aş zice, dac-aş şti cum sunt nemţoaicele… tipice. Oricum, cele două… tovarăşe care ne-au primit, la sediul Uniunii, erau securiste-model. Orice încercare de-a noastră, de-a ne abate de la programul stabilit, se lovea de ele… ca de un zid. Tatonasem o întâlnire, fie şi la restauratul de la parterul Uniunii, cu câţiva scriitori (aveam o listă-n cap) care fuseseră traduşi/ publicaţi în română – şi pe care-i ştiam oarecum în răspăr cu ocârmuirea – dar a fost imposibil. „Da’ ce credeţi că, aici, scriitorii îşi fac veacul la restaurant, ca la Bucureşti?, a fost unul din… contraargumente. Scriitorii noştri vin aici, îşi iau mâncarea şi băutura în sufertaş, şi pleacă acasă…” Prin ce era atipică traducătoarea? Securistă şi ea, desigur, cam şleampătă şi cam… negricioasă, dar o „sugativă” cum rar mi-a fost dat să-ntâlnesc. Ca orice români plecaţi într-o ţară, nevecină, însă… prietenă, luasem ceva băuturică (coniace, vinuri) „de la mama de-acasă”. Eu, mai puţin, însă timişoreanul îşi adusese „muniţie” pentru întreg sejurul (credea dumnealui). Sugativa atipică ne-a ajutat să le mântuim mult mai repede… Ne conducea la hotel (de fapt, o cameră de oaspeţi, într-o clădire situată la doar câteva sute de metri de Poarta Brandenburg) şi… uita să mai plece, că mult îi plăceau coniacul şi vinurile româneşti. A spune că bea cot la cot cu noi, e exagerat, întrucât, eu-unul nu făceam faţă (doar feţe-feţe) unei asemenea provocări zilnice. Nu mi-a fost greu să observ că, deşi bea… solid, nu se ameţea niciodată. Tipa, sigur, era în misiune, dar nu-mi amintesc să ne fi pus întrebări provocatoare. Probabil, nici nu era nevoie, întrucât, după câteva păhăruţe, ne dădeam singuri drumul la limbă. Presupun că-n sutele de kilometri de documente STASI, câţiva centi/metri dau samă şi de prezenţa mea şi-a regretatului Mircea Şerbănescu acolo ….  

Şi iată-mă în faţa Marelui Zid/ al Nimicului./ Va trebui să-i bat pulberea,/ cu tălpile sîngerate,/ cu oasele măcinate/ cu lacrimele lăcrimate… Trecuseră ceva ani de când scrisesem şi publicasem (în volumul Nocturne, 1975) această poezie… Oare mă gândisem la Marele Zid chinezesc? La Zidul care desparte lumi, ţări, popoare? La Zidul din noi? Nu ştiu şi nici nu vreau să-mi desluşesc impulsul poeticesc de-atunci. Zidul metaforic era/ este pretutindeni. Dar Zidul concret şi real era acolo, în Berlinul estic, îl vedeam, şerpuind, printre străzi şi clădiri, cum şi dincolo de magnifica Poartă Brandeburg, de care mă apropiam, în plimbările zilnice, fără a putea (arghezian), să-l pipăi şi să urlu: este! Tot aşa mi se întâmpla, în fiecare vară, la Casa Scriitorilor de la Neptun, unde promenada pe faleză era opturată, brusc, de un surogat de zid, de mai multe placarde plantate ostentativ-ameninţător, şi de câţiva soldaţi, plantaţi şi ei, la distanţe egale (până la intrarea în Mare), fiecare în parte şi toate/toţi la un loc avertizându-te: TRECEREA OPRIT|! Ai fi crezut că, dincolo de zid, se reconstituie bătălia de la Mărăşeşti (PE AICI NU SE TRECE!), sau e adăpostită cine ştie ce comoară din patrimoniul naţional (Cloşca cu puii de aur) când, de fapt (derizoriu), nu era decât Vila Tovarăşului… A celui care se credea „cel mai iubit fiu al popo(r)ului”, fiind, în realitate, cel mai urât.

Zidul ridica un alt zid, al incomunicării, sau al vorbirii aluzive, esopice. Cât am stat în Berlin, nu s-a pronunţat niciodată, de nimeni din preajmă, cuvântul ZID. Ca şi pe faleza de la Olimp, mulţimea afluea pe Under den Linden, binedispusă, dar pe măsură ce se apropia de sublima Poartă, de avertismentele scrise şi de soldaţii, ţepeni, şi cu armamentul la vedere, rumoarea se estompa, rândurile se răreau, puţini fiind cei care îndrăzneau a trece peste o anume limită (înainte de ZONA INTERZIS|) unde, într-adevăr, nu te oprea nimeni, dar sigur erai luat în colimator. Recunosc că, de câteva ori, am intrat pe acel pământ al nimănui (doar câţiva paşi), întru… alarmarea, nu a gărzii, ci a amicului timişorean, care refuza astfel de îndrăzneli, fiind dumnealui trecut prin ciurul şi prin dârmonul refugiului din Cernăuţii ocupaţi de ruşi, şi ştiind prea bine ce înseamnă armata sovietică eliberatoare… 

În ziua plecării, străbătând, invers, drumul spre aeroport, în aceeaşi maşină, şi-n aceeaşi companie, cum, pe traseu, Zidul ne tot ieşea în cale, am întrebat-o, brusc, pe traducătoare (ca şi cum n-aş fi ştiut): Ce-i asta?!? Ea s-a făcut că nu aude, sau nu-nţelege întrebarea, şi-a dat doar din mână – a lehamite? a exasperare? a teamă? Şoferul, acelaşi la venire, ca şi la plecare, n-a schiţat niciun gest, niciun zâmbet, nici măcar un rictus.

Peste trei ani, pe 9 noiembrie 1989, berlinezii din Est escaladau Zidul şi se îmbrăţişau cu fraţii lor din Vest. Ascultam, noaptea, la „Europa Liberă”, relatările de la faţa locului. Jur-împrejurul României cădeau Zidurile comunismului, Cortina de Fier era spulberată. Doar Odiosul, cu Sinistra lui, trăiau într-o altă Europă, într-o altă lume, într-o ficţiune care-i va strivi, mai apoi, ca pe nişte aberaţii ale unui timp care avusese mult prea multă răbdare. Încă din septembrie mă autosuspendasem de la revistă: ce-i drept, fără a mărturisi cuiva, hotărâsem să nu mai public nimic, până nu s-o întâmpla ceva, o schimbare. N-aveam curajul – nici condiţia fizică nu mă ajuta – unei dizidenţe declarate, cum la Iaşi o făceau Liviu Antonesei, Alexandru Călinescu, Dan Petrescu, Luca Piţu şi alţii încă. Dar eram solidar cu ei, încercam să-i şi public, deşi nu eu decideam, în ultimă instanţă. Unii încă ironizează, persiflează, chiar spulberă ceea ce s-a numit rezistenţa prin cultură. Acest mod drastic de-a privi fenomenul – în măsura în care şi doar acolo unde a existat – mi se pare îndreptăţit, pentru cei care şi-au declarat făţiş oponenţa, şi-au suportat marginalizarea, interzicerea semnăturii (în cazul scriitorilor), persecuţia, chiar închisoarea. Dar, aş zice, şi rezistenţa tacită şi-a avut rosturile ei: a pregătit terenul pentru ceea ce avea să se întâmple… Ne re/cunoşteam şi ne acceptam reciproc, dizidenţi notorii şi rezistenţi… din umbră. Ceea ce s-a şi văzut, mai ales în acele zile aurorale din decembrie 89. Atunci, sediul revistei „Cronica” (de fapt, holul/sala de expoziţii) devenise locul geometric al scriitorilor şi artiştilor din Iaşi, un fel de „poiana lui Iocan”, unde „se punea ţara la cale”, într-o libertate a exprimării şi-a deciziei (fie şi provizorii) neţărmurită. Aşa se şi explică faptul că, în doar două zile (23-24 decembrie) am reuşit să edităm CRONICA NOU|, o revistă de patru pagini, care s-a difuzat spontan şi (desigur) gratuit. Mă întreb dacă mai am (ar trebui!) pe undeva, un exemplar…    

Şi-uite aşa au trecut trei decenii. Fragmente din Zid sunt, cică, la mare preţ, acolo, în Vest. Reziduuri sulfuroase am avut/mai avem şi noi, pe aici. Le dăm gratis, numai să scăpăm de ele.     

Nicolae Turtureanu este director al revistei „Cronica veche”, poet şi eseist