Ziduri şi necrofori

„Gaudeamus“ (sau 40 de ani, cum îi spu­neam prescurtat şi aproape fără ironie când eram studenţi) e situat un pic mai la deal de cimitirul central şi la un cartier distanţă de faimosul penitenciar nr. 13, unde stă Filat şi alţi eroi ai tranziţiei. Căminele Facultăţii de Filologie a Universităţii de Stat („V. I. Lenin“, în epocă) se află în preajmă, peste drum de actualul Memorial, cu cele cinci, imense şi oribile, arme din cărămidă formând, printr-un vârf comun, un cerc în centrul căruia, de 9 mai, se aprindea „focul veşnic“.

De ce dau amănuntele astea? Încerc să-i înţeleg pe nostalgicii care au sărit cu spume la gură să apere „moştenirea“, chit că, în sine, clădirea afectează o grandoare sinistră şi pare mai degrabă un mausoleu. Tineri însă (cât aveam când îmi dădusem admiterea? – 17 ani) şi în lipsă de gadgeturi (la cămin era un singur televizor, în alb-negru, în aşa-zisul „Ungheraş roşu“, veşnic încuiat), mergeam la filme cu fervoare, indiferent că rulau filme indiene sau făcute, de exemplu, la „Mosfilm“. Escapadele acelea erau o supapă: ziua era plină de lecturi anoste, gen Materialism şi empiriocriticism sau Capitalul, de discipline stupide („Comunismul ştiinţific“, un fel de SF cu mină posacă, într-un limbaj care îţi despica minţile). Nu vreau să poetizez (fiindcă, vai, e atât de previzibil) oaza de libertate în care te pomeneai îndată cum se stingeau luminile: nici peliculele cu secretari de partid angelici, gata să moară pentru cauză şi colectiv, nu-şi puteau întina mica beatitudine pe care o încercai acolo, în semiîntunericul dens. Lecturile, cele nepermise, de dincolo de lista „recomandată“, îţi procurau o senzaţie oarecum diferită, mai riguroasă parcă. Sala aceea rudimentară părea, nu fabulez, un soi de paradis dezlănţuit, deşi partidul îl proiectase, cinic, ca centru de îndoctrinare. Nu spunea, oare, Lenin că „dintre toate artele, cea mai importantă pentru noi este cinematografia“?…

Protestele de nu demult – care au condus la sistarea lucrărilor de demolare şi, mai nou, l-au readus pe Năstase, „primar ales“, în prim-pla­nul atenţiei generale, sosit la faţa locului cu vituperări împotriva „regimului Plahotniuc“ şi a privatizărilor ilicite (ca şi cum am fi cunoscut şi o categorie mai onestă!) – au în miezul loc, fără îndoială, acest sâmbure oniric. De zidurile de­primante ni se leagă tinereţi, amoruri, excultanţe, căderea loc, încă ipotetică deşi iminentă (fac prinsoare!), se percepe ca o demolare a propriilor biografii. Mă rog, întru bombasticism se poate persevera. Totul e al naibii de relevant so­­cio­logic: clădirea, bun public, a fost cumpărată de cineva, o vreme a funcţionat „du­pă des­tinaţie“, în argoul locului, socotelile impunându-i proprietarului să ridice nişte blocuri locative. Aici s-a văzut tocmeala proastă a raporturilor dintre cultură – cu un termen foarte generic – şi interesele sau rapacitatea bisnisului făcut de aborigeni. Statul, fiinţa asta amorfă şi indistinctă, în burta căreia mişună tot felul de neaveniţi, trage acum ponoasele prostiilor sale anterioare. E încă bine că mai avem străzi pe care putem păşi fără teama că acuşi apare vreun împăunat cu măciuca.

Zidurile însă – să mă lapideze chişinăuienii – sunt totuşi de făcut una cu pământul: arhitecto­nica lor nu are nici măcar poezia vestigiului, searbădă atunci ca şi acum. Le pot deplânge numai necroforii.

Ghenadie Nicu este corespondentul „Ziarului de Iaşi“ în Republica Moldova