Zodia impostorilor

Sunt vreo două decenii de când Andrei Pleşu a lansat o formulă memorabilă: obscenitatea publică. El avea în vedere vulgaritatea care invadase discursul politic, exhibiţionismul agresiv, practica spălării rufelor murdare în văzul tuturor, ştergerea graniţelor dintre public şi privat, agramatismul, incoerenţa verbală etc. Au trecut anii şi toate aceste tare rămân la fel de prezente, ba chiar unele dintre ele au ajuns să fie considerate absolut normale, de parcă societatea românească s-ar fi resemnat şi ar accepta fără probleme răsturnarea valorilor şi triumful imposturii. Fenomenul n-ar fi posibil fără complicitatea unei clase politice profund corupte şi adusă la stadiul de supravieţuire vegetativă.

Am văzut astfel, zilele trecute, cum vicepreşedintele Consiliului Judeţean Vaslui l-a înjurat la telefon vreme de patruzeci de minute pe un ziarist, cu o furie animalică şi făcând risipă de trivialităţi. Din câte am înţeles, ziaristul avusese îndrăzneala să înceapă o investigaţie vizându-l pe fiul marelui om politic. Dar nici nu contează, la urma urmei, ce este la originea penibilei întâmplări. Reacţia „vicelui” e tipică pentru mentalitatea ciocoiască a multor tartori locali care consideră că îşi pot permite orice. Stupefiantă a fost scuza pe care a găsit-o cel care a comis agresiunea verbală: era o conversaţie privată, a spus el, în consecinţă putea vorbi oricum, iar vinovat este cel care a făcut publică înregistrarea. Prin urmare, aşa se exprimă, în viaţa de toate zilele, domnul vicepreşedinte şi – deducem noi – doar când se află la o tribună oficială îşi schimbă discursul. Va avea consecinţe acest penibil episod? Mai mult ca sigur că nu, partidul are grijă de membrii lui devotaţi, nu-i părăseşte când se află la ananghie. E suficient să ne amintim de nişte scene incredibile din parlament, cu insulte şi trivialităţi îngrozitoare aruncate unor doamne: nimeni n-a păţit nimic.

Dar nu e obligatoriu să fii vulgar ca să fii penibil. O scenă cu o excepţională încărcătură comică s-a petrecut într-o comisie parlamentară ce o audia pe postulanta unui post important din reţeaua culturală a cărei menire este să ne promoveze valorile în străinătate. Postulanta a fost numai zâmbet, şi-a dat cu graţie ochii peste cap şi a reuşit performanţa să nu spună nimic concret, dovedind că este total străină de domeniul în care pretinde că are competenţe. Respectiva ar fi, pare-se, actriţă şi a mai fost o dată paraşutată într-un post multe peste posibilităţile ei, de director al unui celebru teatru bucureştean, de unde a plecat cu scandal. Prezentându-se sub orice critică, ea a fost totuşi votată de comisie, graţie parlamentarilor din coaliţia de la guvernare. Obscenitate publică, nepotism afişat cu neruşinare, promovare a imposturii.

Cultură? Ce pretenţii să mai avem când constatăm cum este maltratată limba română? Premierul Ciucă nu numai că vorbeşte poticnit, cu evidente eforturi, dar propune îndrăzneţe inovaţii lexicale: „Nu se pune problema (…) că am stabilit un pachet de măsuri care să nu fie siguranţat din punct de vedere al alocărilor financiare…”. Siguranţat: oare la fel de inventiv a fost domnul Ciucă şi în teza de doctorat? România educată, proiectul atât de drag preşedintelui Iohannis, e pe mâini bune. Sau iată cum se exprimă un parlamentar (exemplu luat la întâmplare): „Chiar dacă această construcţie nu a fost clasificată în categoria monumentelor istorice, aceasta a fost mereu o parte a tezaurului arhitectural” ş.a.m.d. Aceasta, ca nu cumva să folosească banalul „ea”. Devenită un tic verbal cu efecte devastatoare în discursul jurnalistic, folosirea lui acesta, aceasta a ajuns să paraziteze orice tip de discurs, sărăcind – alături de alte ticuri verbale – limba română şi făcând-o previzibilă.

Maltratezi limba română, dar stai cu mâna la inimă când se intonează imnul naţional.

Alexandru Călinescu este profesor emerit la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor