Caută 
23 MIN
Interviu cu medicul Bogdan Iliescu, unul dintre cei mai apreciaţi tineri neurochirurgi ieşeni:
– Sunteţi într-o sală plină de rezidenţi pasionaţi de neurochirurgie, cărora le este teamă să lucreze cu creierul. Care este cea mai mare greşeală pe care aţi făcut-o şi sunteţi dispus să le-o împărtăşiţi şi lor?
– Cea mai mare greşeală exact asta este – să îţi fie frică. Nu are de ce să îţi fie frică, pentru că de aceea nu intră doar oameni neexperimentaţi în sală. Mereu este „un chirurg mai mare“ şi dacă îţi este frică nu faci acele lucruri care sunt bune. Este o chestie psihologică, fiindcă greşeşti mult mai puţin când ai un pic de curaj. Asta a fost şi greşeala mea: mi-a fost de multe ori teamă să iau iniţiativa şi de aceea le-aş spune că nu este cazul să se întâmple şi în cazul lor. De aceea stăm cu ei, ca să aibă curaj şi să ştie că orice se întâmplă suntem acolo să remediem situaţia.
– Cum vedeţi tânăra generaţia de astăzi din punctul acesta de vedere, faţă de cea de acum zece ani?
– Chirurgii de astăzi nu ies din tiparul generaţiei lor. Sunt toţi digitali în primul rând, ceea ce nouă ne prinde bine fiindcă neurochirurgia este o practică cu foarte multă tehnologie. Nu mai au însă aplecarea spre studiul aprofundat pe care ţi-o dă cititul cărţilor. Este o diferenţă între a găsi un răspuns extrem de repede pe Google şi experienţa omului care e obişnuit să stea cu cartea în mână, să treacă dintr-una în alta ca să găsească o soluţie.
– Să acumuleze.
– Exact, exact. Ceea ce făceau cărţile extraordinar de bine şi nu are cum să schimbe tehnologia e faptul că te obligau, citind toate minunăţiile alea, să faci legături, să aduni informaţii. Mă omoară gândirea de acum că „de ce facem la şcoală nu ştiu ce, dacă nu o să ne trebuiască niciodată?”. Este cea mai mare greşeală fiindcă aşa se antrenează creierul, cu probleme de rezolvat, nu altfel. De partea cealaltă însă, tinerii chirurgi de astăzi răspund foarte repede în partea practică. Se mişcă foarte uşor în lumea în care trăim noi şi, evident, că asta îi ajută. De asta suntem o echipă, fiecare are atuurile şi frânele cu care s-a născut.
– Aţi spus într-un interviu în urmă cu câţiva ani despre creier că este cel mai performant calculator din lume, că realizează zece miliarde de operaţii într-o secundă, că are 160.000 de kilometri de prelungiri nervoase şi că surprinde prin fragilitatea sa. Cum v-aţi simţit dumneavoastră prima dată când aţi ţinut în mână un creier?
– În continuare cred că este cea mai tare experienţă din viaţa mea atunci când profesorul Ion Poeată m-a luat în sala de operaţii, student fiind, în vara dintre anul al III-lea şi al IV-lea, m-a învăţat să mă spăl (n.red. pregătirea pre-operatorie) şi mi-a spus, după ce a deschis cutia craniană şi aveam creierul sub ochi – „atinge creierul“. Când am simţit că pulsează sub mâna mea m-au trecut nu furnici, ci fulgere, am avut în mine un curent electric toată vara aceea; nu m-am putut gândi la altceva. Este o senzaţie absolut unică. Atunci nu înţelegeam, că toţi creştem şi învăţăm, dar acum îmi dau seama că aveam sub mână, şi am destul de des acum, cel mai fabulos lucru din universul acesta şi o spun cu toată răspunderea unui om de ştiinţă. Nu există lucru mai interesant, e prea puţin spus, mai fascinant în tot universul decât este creierul uman.
– Şi cum s-a schimbat experienţa de-a lungul anilor?
– Într-un mod interesant. La facultate, din anul al III-lea încolo, facem Chirurgie, mai exact Chirurgie generală. Şi înveţi principiile chirurgicale, o grămadă de lucruri foarte bune, dar când ajungi să operezi „organul nobil“, cum i se spune creierului, te loveşti de un aspect extrem de important. Este un organ funcţional 100%. Dacă din intestin poţi să scoţi 20 de centimetri şi el îşi face funcţia în continuare şi este foarte bine, aici nu ai luxul ăsta. Cred că mi-a prins bine pe parcurs că am făcut şi oareşce ştiinţă a creierului, nu doar chirurgia lui, pentru că am treaba asta în cap permanent – oricând văd un creier, văd o uzină sau un oraş industrial care face lucruri în absolut fiecare punct. Asta îţi dă mai multă grijă când lucrezi şi devine mai interesant actul chirurgical – să vezi în ce măsură influenţezi toată maşinăria aceasta printr-un gest uneori milimetric.
Doctorii nu pleacă pentru că nu au bani. Ăsta este probabil ultimul motiv de pe lista majorităţii
– Aţi fost plecat o bună bucată de timp în SUA, dar aţi ales să vă întoarceţi în România. Cum vedeţi dumneavoastră subiectul exodului medicilor? Credeţi că putem discuta în momentul de faţă de vreo strategie care să fie funcţională în a-i putea opri pe tineri, fără a-i forţa, să rămână în ţară?
– Nu cred că putem să forţăm pe nimeni să facă ceea ce îşi doreşte să facă. Fiecare e liber să îşi caute fericirea, nu? E principiul fundamental. Din nefericire noi putem să discutăm, să venim cu zeci de soluţii, dar nu ajută foarte mult pentru că nu ne ascultă nimeni. În special oamenii care ar trebui să ia decizii. Din nefericire, după cum ştie toată lumea, suntem probabil la cel mai jos punct din istoria noastră ca strategi, ca să nu spunem lucruri mai rele, chiar şi decât pe vremea conducerii trecute. Mi se pare o stupizenie abordarea aceasta, cum a fost cândva la greva ceferiştilor, plecaţi toţi că de mâine angajez încă pe-atâţia. Mi s-a părut o stupizenie imensă pentru că sunt oameni în care tu, ca stat, investeşti enorm. E ca şi cum un om de afaceri şi-ar cumpăra o fabrică nou-nouţă şi mâine ar spune că îşi cumpără alta. De aceea spun că strategii bineînţeles că s-ar putea face şi ar fi foarte simplu să ţii mulţi oameni de valoare în ţară. Dar nu are cine să le pună în aplicare. Iar acum, chiar nu are cine – vorba aia, ne chinuim cu limba română, darămite să găsim strategii să ţinem oamenii deştepţi în ţară. Dar în principiu, în gândirea mea economică, cât e ea de dezvoltată la un doctor, oamenii foarte inteligenţi sunt singura şansa pe care o are ţara asta. Eu nu văd România un mare stat industrial, nici măcar unul cu foarte mare potenţial turistic, dar poate fi un mare stat de invenţie, de inovaţie, să fim cum este Israelul, chiar şi Japonia. Avem cam aceleaşi probleme; suntem prinşi într-o situaţie geopolitică extrem de dificilă, dar asta nu ne împiedică să fim deştepţi şi să ne vindem deşteptăciunea, nu să exportăm creierele pe care le şi educăm. Culmea, muncim la tineri 25 de ani, după care îi trimitem afară cu o nonşalanţă pe care pe mine pur şi simplu mă zguduie. Mi se pare neverosimil ceea ce se întâmplă. Dar asta facem. Sunt de acord că trebuie să avem infrastructură şi sunt multe lucruri care încă ne lipsesc, dar avem oamenii şi nu îi folosim, ceea ce este foarte, foarte trist.
– A fost această măsură recent adoptată, apreciată de mulţi chiar heirupistă, cu creşteri salariale considerabile pentru medici. Aici este soluţia?
– Se înşală foarte tare crezând că asta e soluţia. E adevărat, doctorii au un program dificil, trăiesc foarte mult în spital, şi în momentele alea pe care le au în libertate trebuie să îşi poată reface bateriile mai repede şi la o calitate foarte bună. Dar se înşală foarte tare crezând că aici e problema. Oamenii ăştia nu pleacă pentru că nu le dai destui bani. Şi o să avem proba asta destul de curând – salariile au crescut, dar nu cred că sunt mai puţini doctori care pleacă. O fac pentru că meseria nu mai este respectată, am devenit un fel de ciuca bătăilor şi vinovaţii de serviciu pentru orice se întâmplă prost în ţară. Lipseşte respectul faţă de meserie. Nu suntem perfecţi, nu suntem Dumnezei, dar nici nu este o meserie pe care o poţi face cu trei ani de şcoală, de acasă sau din pat. De acolo trebuie să vină respectul, fiindcă altfel este un job. Trebuie să ţi-l faci cum şi-l face fiecare foarte bine. Doctorii nu pleacă pentru că nu au bani. Ăsta este probabil ultimul motiv de pe lista majorităţii. A fost o perioadă când la admitere la Medicină se făceau statistici despre motivele pentru care vin tinerii la facultate. Şi pentru o scurtă perioadă ei veneau la UMF ca să aibă bani. Dar s-a schimbat chestia asta, lumea intră la UMF din vocaţie şi pentru respectul unei meserii un pic altfel decât celelalte. Te trezeşti însă când ai ieşit din facultate că nu ai nimic din ce ţi-ai dorit. Cel puţin nu aici.
Creierul nu poate fi comparat cu un computer. Inima, săraca, este un aparat biomecanic
– Există o teorie interesantă care vede creierul ca fiind hardware-ul, iar conştiinţa software-ul. Sunteţi de acord? Cum arată conştiinţa din perspectiva unui neurochirurg?
– Nu sunt deloc de acord. Creierul nu poate fi comparat cu un computer sub nicio formă. E uşor, e facil, înţeleg comparaţia ca fenomen, dar e complet greşit. În al doilea rând, aceasta este o întrebare veche în ştiinţă, nu vorbim doar de filosofie. Este o carte extraordinară a unui laureat Nobel pentru descoperiri în domeniul neuroştiinţelor, Sir John Eccles, care exact asta încearcă să descopere – ce este conştiinţa. Şi încearcă să o explice. Este foarte interesant – conştiinţa ar fi un fel de supraefect al activităţii creierului. În ce sens? Sunt 100 de miliarde de neuroni, de celule electrice. Un neuron nu ştie ce face celălalt, sunt doar mici părţi dintr-un angrenaj. Însă, ca rezultat, apare la sfârşit conştiinţa. Ţine probabil de foarte multe lucruri, este greu de abordat ştiinţific şi s-au gândit deja la asta oameni mult mai deştepţi ca noi. Nu ai cum să faci un experiment, pur şi simplu, în care să descoperi un loc al conştiinţei în creier. Intuiţia mea este că nu putem vorbi de un loc anume, ci de un supraefect al funcţionării continue a creierului.
– Încape şi sufletul în creier sau e un concept abstract?
– Sufletul este în creier. Am mai avut odată discuţia asta cu cineva şi a fost foarte supărat pe mine, mi-a şi zis că sunt un fel de „brain nazi“. Dar în ziua de astăzi nu ar fi corect ştiinţific să spunem că în inimă se întâmplă ceva special. Nu se întâmplă nimic. Inima, săraca, este un aparat biomecanic, iar sufletul este în creier cu tot ce este el, acolo se întâmplă toate.
– Dar dincolo de suflet, când operaţi, intraţi cu Dumnezeu de mână în sala de operaţii sau îl lăsaţi la scrubbing?
– Începem la scrubbing, pentru că e primul gest care asigură o operaţie fără complicaţii şi îl ţinem de mână până când pleacă omul acasă. Până când pleacă foarte bine şi rămâne aşa! Eu unul văd un triumvirat, o legătură tripartită. Nu este niciodată doar pacientul cu mine sau noi doi, nici el singur cu Dumnezeu, suntem toţi într-o dependenţă absolută. El merge cu noi în drum spre sală şi stăm împreună până când omul ăla ajunge acasă şi e bine. Îl simt cel mai intens în momentul operaţiei şi nici nu poţi altfel. Oricât de experimentat eşti, am văzut asta la profesorii mei, oricâte cazuri ai acumulat, tot timpul îţi trebuie ajutorul acesta, altfel lucrurile pot degenera îngrozitor, mai ales în neurochirurgie.
– Mulţi neurochirurgi spun şi astăzi că Dumnezeu există, dar nu sunt apropiaţi de vreo religie în mod special.
– Nu mă înţelege greşit, nici eu nu mă duc la biserică şi nu sunt un mare practicant religios. Asta e cu totul altceva. Chiar vorbeam cu o doamnă la un moment dat în America, care era protestantă, evlavioasă în sensul lor, şi am avut o discuţie în care îmi spunea „măi Bogdan, aveţi o biserică românească aici în Huston, e foarte frumoasă, dar nu prea te văd să te duci duminică, cum mergem noi“. I-am răspuns „dragă Larnita, eu nu trebuie să mă duc la biserică să ştiu că există Dumnezeu“. Prima dată când m-am uitat într-un microscop şi am văzut o celulă vie, îţi dai seama că acea chestie nu poate fi construită. Noica zicea frumos – pe Dumnezeu îl experimentezi, nu te învaţă nimeni. Din fericire, neurochirurgia ca specialitate şi situaţiile în care te pune, te obligă să ai experienţa asta aproape zilnic. Nu cred că există chirurg pe planeta asta care să nu fi cerut ajutorul lui Dumnezeu sau ce zeu are el. Intri în interiorul lucrurilor, îi vezi lucrarea.
În neurochirurgie vezi lucruri care te pot duce la misticism foarte ușor
– Ați avut de-a face cu cazuri de oameni pe care i-ați văzut la limită, dar care s-au întors dincolo de orice așteptare?
– Și limita aceasta este una a cunoașterii noastre. Poate oamenii erau bine mersi de la bun început, dar treceau printr-o fază a bolii sau a evoluției lor în care nouă ni se părea că sunt pe ducă. Dar da, am văzut lucrul acesta în două cazuri diametral opuse, legate și de ideea că poți să îți dorești să lupți. Nu are un echivalent științific lucrul acesta, nu poți să citezi o lucrare sau să te uiți la niște date pentru comparații. Dar am văzut oameni care au vrut să lupte și au ieșit din niște situații ce nouă ni se păreau fără ieșire. În același timp, am văzut om care nu avea, după toate criteriile, niciun motiv să nu meargă bine și să nu iasă în regulă și care s-a prăpădit. Cred că aici întâlnim limita cunoașterii și înțelegerii noastre – nu numai a creierului, ci a întregului mecanism biologic uman. Dar cazurile acestea se întâmplă, le vezi, le iei ca atare, iar când nu mai ai nicio explicație… poți să o iei și pe panta mistică, bineînțeles; aici vezi lucruri care te pot duce la misticism foarte ușor. Vezi oameni care în sala de operație ajung să aibă tensiuni extrem de mici sau fac stop cardiac, situații din care aștepți să nu mai scape, și peste jumătate de an vin la control și sunt ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic niciodată. Ne depășește capacitatea de cunoaștere, dar se întâmplă.
– Este reală această luptă pe care o duc pacienții sau e o formă de autosugestie, poate chiar de amăgire?
– Da, cu siguranță este adevărată. Tot la creier ajungem, vrem nu vrem. Sunt două aspecte ale funcționării sale. Unul este ce-și spune creierul și dacă vrei să localizăm e lobul prefrontal; e practic ce-ți spui tu ție conștient. Pe asta mizează foarte mulți traineri, chiar dacă foarte mulți dintre ei habar nu au că pe asta mizează. Iar al doilea aspect este nivelul profund al creierului, cel „adevărat”, unde se întâmplă lucrurile pe bune – în amigdala, nucleii bazali, locul unde se ține viața. Un om care vrea să lupte e cel care își mobilizează întreg angrenajul acesta imens. Creierul este centrul endocrin, al respirației, al inimii etc. Nu e lipsit de oareșce substrat faptul că, dacă îți dorești să lupți, dacă chiar vrei și ai un motiv, el poate mobiliza niște resurse pe care noi nici nu știm că le are și nu le conștientizăm niciodată. Sunt exemple nenumărate, documentate, de femei bătrâne care au reușit să țină nu știu ce bolovan să nu cadă peste un copil – la lucruri de genul acesta mă refer. Iarăși este adevărat că dacă acel om nu vrea, dacă nu are o motivație a lui internă să răzbească și să lupte, oricât îl bați tu la cap și oricât vii din afară cu argumente nu funcționează. Trebuie să facă clickul acesta în creierul lui profund care să îi mobilizeze toate resursele. Și contează enorm – e foarte greu, ca doctor, să lupți pentru un om, să vrei să ajuți pe cineva care nu vrea să se ajute deloc. Operația e un pas, dar în multe cazuri e poate cel mai simplu. Dar recuperarea… Și sunt momente extraordinare, oameni care pleacă pe targă și apoi vin la controale nesperat de bine. E adevărat, au o mișcare mai slabă într-un braț, merg mai șchiop, dar sunt vii, stau cu familia, merg la muncă și fac ce mai vor ei. Apoi avem exact opusul, cei care te aștepți să se recupereze perfect, dar nu reușesc să treacă peste hop.
Din nefericire, creierul a ajuns la un nivel de complexitate pe care nici el nu-l poate înțelege
– Există o dezbatere din ce în ce mai mare în lumea medicală cu privire la cât de stăpân este un om pe deciziile pe care le ia. Credeți în liberul arbitru?
– (râde) Pe măsură ce îmbătrânesc și citesc, văd cum învățăm din ce în ce mai multe despre creier și încep să cred tot mai puțin în liberul arbitru. Noi suntem conștienți despre ce se întâmplă în creierul nostru foarte puțin, extrem de puțin. Sunt nenumărate studii care demonstrează că lucrurile pe care noi le ignorăm conștient sau de care nici nu ne dăm seama au un efect profund asupra activității creierului. Să plecăm de la un exemplu banal. Care sunt mașinile cel mai des oprite în trafic? Cele roșii. Dacă ai mașină roșie, ai șanse mult mai mari decât unul cu mașină gri să fii oprit de poliție. Motivul este banal. Culoarea aia roșie, în creierului polițistului, fără să își dea seama, ridică o populație mică de neuroni peste un anumit prag astfel încât el să ia o decizia într-o direcția sau alta. Sunt nenumărate experimente în acest sens și când am început să realizăm lucrul acesta reclamele subliminale au devenit ilegale, pentru că sunt profund imorale, în sensul că urnesc o parte a creierului asupra căreia nu avem niciun control, dar funcționează extraordinar de puternic. Sunt sisteme în creier care ne avertizează despre lucrurile periculoase când sunt aproape imperceptibile. Revenind, liberul arbitru cred că este mai mult o iluzie. Este iluzia conștientă a unei decizii care se în creier. E exact cum vezi întâlnirile complet secrete după care apare purtătorul de cuvânt și îți spune trei prostii. Dar tu habar nu ai ce s-a întâmplat după ușilor închise, care au fost toate presiunile și argumentele care l-au adus pe ăla în față să-ți spună cele trei prostii. Un prieten de-al meu, care e acum în California, spune foarte frumos – „conștientul este ca titlurile din ziar. Tu citește niște titluri mari, unele frumoase, altele care te sperie, dar tot ziarul și toată tipografia îți sunt complet inabordabile, nu știi de unde vine și ce s-a întâmplat ca acel titlu să ajungă acolo”.
– Suntem deci sclavii creierului nostru.
– Într-un sens, dacă vrei să spui, da, deși când auzi asta îți vine să spui că, băi, ce câine e creierul ăsta. Dar suntem sclavii unui proces de evoluție. Creierul a ajuns așa nu pentru că a venit cineva și l-a umflat cu pompa sau că a pus cineva fiecare neuron din cei 100 de miliarde la un loc. Nu, el așa a evoluat, e făcut să rezolve probleme. Din nefericire, a ajuns la un nivel de complexitate pe care, culmea, tot el nu îl poate pricepe. Ar fi și îngrozitor să ai acces la toată activitatea creierului. Am înnebuni instantaneu. Am exploda. Cred că și 5% din activitatea creierului e mult să spunem că percepem. De aceea spun că liberul arbitru este mai mult o iluzie; și asta poate fi verificat foarte ușor, au mai fost făcute experimente: schimbi condițiile un pic și așa-zisul liber arbitru ia decizii complet diferite în funcție de ce stimuli întâlnește pe parcurs.
– Păi lucrul ăsta nu este un pic înfricoșător, să trăiești știind că există mereu o poartă deschisă pentru manipulare subliminală în masă?
– Ba da, și se și folosesc fără nicio problemă foarte mulți de lucrul acesta. E drăguț să credem că facem ce vrem noi, că luăm ce decizii vrem noi. Am vești foarte proaste pentru toată lumea. E greșit. Nu facem nici acasă ce vrem noi, cu atât mai puțin în societate. De asta lumea civilizată a ajuns la civilizație, care ce este? Un set de reguli pe care toată lumea le respectă. Dacă lași la libertatea creierului… Eu știu că vrem să ne credem niște semizei, dar suntem animale. Iar animalele dacă le lași în competiție fără niciun fel de regulă ajung să se sfâșie. Se omoară șoferii între ei în trafic, spre asta duce lipsa de civilizație acum.
– Pe lângă situațiile de violență în trafic, observăm un fenomen care se dezvoltă din ce în ce mai înspăimântător pe Facebook – grupuri de persoane care atacă alte grupuri, violent, asumat cu propria identitate, fără niciun fel de control. Lucrurile astea sunt predictibile, ne așteptam să se ajungă aici sau pur și simplu a evoluat societatea și n-am apucat să punem seturi de reguli peste tot?
– Pur și simplu acum au mai multe canale să ajungă la mase. Gândește-te pe vremuri că erau ziarele. Trebuia să îl citești, impunea un efort. Aflai lucruri la o lună după ce s-a întâmplat, ca să nu mai zic de vremea lui Ștefan cel Mare, când până ajungea ăla cu calul nici nu mai era un imperiu sau altul. Faptul că acum comunicăm foarte ușor agravează toate lucrurile astea. Eforturile de a impune niște reguli sunt foarte mari, inclusiv pe partea asta online, chiar dacă nu sunt regulile biologice neapărat. Cea biologică îți spune să te scobești în nas, că ai senzația că te deranjează ceva sau că ai nasul plin, dar celelalte reguli te împiedică să faci chestia asta decât dacă ești la tine în baie. La un astfel de context mă refer. De aceea e importantă civilizația. Noi nu vrem să ajungem în Vest ca să avem „bani ca ăia”, că nici ăia nu au atât de mulți bani, însă majoritatea oamenilor duce un trai normal; acolo ești într-un sistem de reguli pe care toată lumea le respectă. E adevărat că statul vine și le impune cu foarte multă autoritate, mai ales în SUA, dar cu atât mai mult. Și atunci ai senzația este că ești liber deși, evident, nu ești. Dar creierul nu-și mai face probleme în legătură cu unele lucruri, nu trebuie să facă el predicții fiindcă nu are ce predicții să facă; conform regulilor, unele lucruri se vor întâmpla la fel de fiecare dată, fără să se schimbe.
– Ca să nu îi dai creierului liber-arbitru pe o anumită decizie, el respectă un set de reguli predefinite.
– Exact. Și își înfrânează sau învață din timp să își înfrâneze, dacă începe de mic, pornirile astea animalice, biologice, firești de altfel, dar care nu au ce căuta într-un grup social.
Creierul nu se aseamănă cu un calculator, mai degrabă cu Internetul. E o rețea, nu un proces
– Ați spus mai devreme că nu poți compara creierul cu un calculator, deși multe trimiteri, inclusiv din ce am discutat în acest interviu, duc spre direcția asta. De ce nu se poate face comparația?
– Singura asemănare, dar nu cu calculatorul, ci cu procesele din calculator, este aceea că și neuronul are doar 0 și 1. Deci neuronul nu are buton, nu e analog, e o celulă digitală. El ori trage, ori nu trage. De aici lucrurile nu mai sunt deloc asemănătoare. Și îți dau cel mai simplu exemplu pe care bănuiesc că de acum îl știe toată lumea. Un procesor face un număr de operații perfect în șir, el nu poate să sară, trebuie să meargă ca un fermoar, din buton în buton până când se termină. Creierul nu face asta absolut niciodată; la el, toate procesele se întâmplă în rețea. Mai degrabă asemănăm creierul cu Internetul, este mult mai aproape de adevăr. Se întâmplă foarte multe lucruri simultan, comunică între ele, și doar cele care se leagă într-un anumit fel ajung să se întâmple într-o acțiune, un gând, o emoție. El este o rețea, nu un proces, niciodată. Nu are un proces și echivalența care se face cu puterea de procesare a creierului, o facem pentru că nu avem un alt reper. Abia computerele au ajuns să aibă o putere de procesare care să ne ducă cu gândul că, la un moment dat, ar putea fi precum creierul.
– Mulți oameni se tem de faptul că scenariul inteligenței artificiale, cea care va lua decizii singură, este cel mai probabil scenariu al Apocalipsei. Dumneavoastră cum vedeți lucrurile?
– Nu cred că generațiile noastre trebuie să își facă griji că o să apară o inteligență artificială care să preia Pământul și cine știe ce o să facă cu noi. Suntem foarte departe de momentul acela. Cel mai simplu exemplu este să își imagineze toată lumea că nu avem încă un robot care să facă gesturile simple pe care le face mâna umană. E ca și cum ai spune că te uiți la un copil de o lună cu degetul în nas și spui că ăsta o să distrugă planeta. Stai un pic, e exagerat.
Mă îndoiesc că peste 200 de ani toată lumea va muri perfect limpede, lucidă și dictând cărți
– Care e secretul longevității oamenilor precum Neagu Djuvara sau a japonezilor din acele comunități care trăiau peste 100 de ani? Cum reușesc să își păstreze atâta timp luciditatea?
– E o chestiune în primul rând genetică, de substrat, și comunitățile acelea extrem de longevive au și fost studiate din punctul acesta de vedere. Dar ca longevitate a lucidității, a creierului, Neagu Djuvara este un exemplu foarte bun pentru că a avut un creier extrem de activ. Gândea istoria și își făcea cărțile până când a închis ochii, iar când a murit avea mai multe proiecte încă în lucru. Repet, creierul este un organ lăsat de Dumnezeu pe pământ să rezolve probleme. Dacă le rezolvă, este foarte activ și vioi și nu pățește nimic. Dacă nu face și nu rezolvă nimic, se pierde încet-încet. Mai mult, creierul este un mare consumator de energie. Niciun corp sănătos, nicio structură biologică, n-o să consume atât amar de energie degeaba, fiindcă în biologie sunt cei mai ai dracu manageri din câți ne putem imagina. N-ai făcut treabă? Ți s-a tăiat aproape instantaneu robinetul. Și atunci un creier care nu face nimic, este un creier în care neuronii sunt înlocuiți cu tot felul de proteine, de lipide; ajunge o mare masă gelatinoasă și moare, chiar dacă restul corpului e bine mersi. Deci asta este cheia: vorbim de un organ care trăiește să rezolve probleme – asta face creierul, cu asta se ocupă, nu știe să facă altceva, nu-l interesează altceva, dar nici nu este ținut degeaba. Rezolvă, bine, nu rezolvă, se taie bateria.
– Ați spus despre Alzheimer că este un fel de rugină a creierul. Cât înțelegem astăzi din această boală?
– Este o problemă adevărată și are de-a face mai mult cu faptul că populația pur și simplu îmbătrânește. Trăim din ce în ce mai mult. Când speranța de viață era de 40 de ani, oamenii nu aveau cum să facă Alzheimer, acum când trăiesc foarte mult, după 70 de ani crește și procentul. Degenerarea oricărui organ cu vârsta este firească, nimeni și nimic nu e veșnic, dar revenim și la discuția de mai devreme – ne și străduim unii dintre noi să stăm cât mai degeaba cu putință și să ne pice toate în gură. Din perspectiva științifică, suntem foarte aproape să înțelegem măcar mecanismele bolii. Nici nu cred că o să putem să o tratăm 100%, dacă nu o să fie Alzheimer, o să fie altceva, pentru că toți o să îmbătrânim și o să murim la un moment dat și asta o să se vadă și în creier. Mă îndoiesc că peste 200 de ani toată lumea va muri perfect limpede, lucidă și dictând cărți. Însă cred că o să apară în viitor proteze cerebrale pentru oamenii cu Alzheimer, ca să ducă o viață cât mai aproape de normal până la obștescul sfârșit.
Interviu realizat de Cătălin HOPULELE
