Marile oraşe şi structurile regionale ale estului UE (VII)

Sistemul urban al României e unul primaţial, caracterizat printr-un ecart dimensional consistent între Capitală (1,8 mil. locuitori în oraşul propriu-zis – în 2019 – şi peste 2,3 milioane în aglomeraţia urbană, ce cuprinde cea mai mare parte a judeţului Ilfov, dar şi câteva comune din Dâmboviţa şi Giurgiu) şi marile oraşe regionale: Cluj (aproximativ 335 mii locuitori în oraşul propriu-zis şi aproape 435 mii locuitori în aglomeraţia urbană), Iaşi (aproape 310 mii locuitori în oraşul propriu-zis şi peste 410 mii în aglomeraţia urbană), Timişoara (317 mii, respectiv 405 mii), Constanţa (270 mii, respectiv 405 mii), Braşov (250 mii, respectiv 350 mii) şi Craiova (260 mii,, respectiv 290 mii).

Dintre polii urbani enumeraţi, Clujul, Timişoara şi Iaşii par a-şi reconfigura ariile de polarizare regională, fapt care se reflectează şi asupra unei dinamici economice şi demografice importante în ultimii ani. Există şi un palier urban de tranziţie către nivelul terţiar al sistemului urban naţional, căruia aparţin oraşele a căror arie de polarizare, cel puţin pe anumite servicii, depăşeşte nivelul judeţean (Galaţi, Oradea, Sibiu, Târgu Mureş, Bacău sau Piteşti). Acestora li se adaugă câteva oraşe de talie importantă, care deşi nu au un hinterland superior judeţului, sunt poli secundari specializaţi economic ai unor construcţii teritoriale de talie regională sau subregională (Ploieşti, Brăila şi Arad). Această zonă de tranziţie e dinamică din perspectiva numărului de componente urbane. A fost alimentată recent de Galaţi, un shrinking city (oraş în declin) tipic, a cărui economie şi demografie s-au degradat mult în ultimele trei decenii, părăsind astfel zona oraşelor secundare. De asemenea, această categorie ar putea fi alimentată în următorul deceniu şi de alţi poli care şi-au consolidat relaţiile cu teritoriul – Suceava şi Baia Mare.

N-ar fi exclus ca prin detaşarea din ce în ce mai vizibilă a Clujului, Timişoarei şi Iaşului să se creeze un ecart din ce în ce mai consistent între aceste trei metropole regionale în devenire ale Transilvaniei, respectiv Banatului şi Moldovei şi celelalte aglomeraţii pe care le situăm acum pe nivelul secundar, astfel încât structura la vârf a sistemului urban românesc să se complice.

*

Privind la această scurtă trecere în revistă a ierarhiei urbane superioare nu am spune că România ar face notă discordantă printre celelalte naţiuni ale estului UE. Însă, ţara noastră e una de talie mare în regiune, a doua după Polonia, stat care are un sistem urban mult mai echilibrat, cu metropole regionale puternice. Mai mult, sistemul teritorial românesc este unul compartimentat, în primul rând de bariera carpatică, dar şi de Dunăre (între Dobrogea şi Muntenia), Siretul Inferior – în sudul Moldovei, Munţii Apuseni şi Poiana Ruscă etc. Frâna distanţei, printre cele mai mari din Europa, în lipsa unui sistem coerent de transport de mare viteză, reduce potenţialul de interacţiune dintre subsistemele regionale. Peste această geografie, care reclamă o gestiune policentrică a sistemului teritorial naţional, se suprapune una dintre cele mai complicate istorii din regiune. Toate acestea induc bariere culturale manifeste şi întreţin teritorialităţi regionale active sau care se pot reactiva.

*

Din perspectiva ariilor de polarizare, aproximativ 40 de oraşe cu o populaţie cuprisă între 35 şi 100 de mii de locuitori pot fi considerate ca aparţinând nivelului terţiar. Cu extrem de puţine excepţii, acest nivel alimentează de trei decenii zona  shrinking cities. În cazul evoluţiei acestui palier ierarhic asistăm la un paradox. Deşi gonflat în condiţiile unui sistem teritorial naţional centralizat, acelaşi tip de sistem, dar în condiţii de evoluţie în care competitivitatea e manifestă, nu-l mai poate susţine, cu toate că oraşele aparţinătoare sunt necesare unei gestionări eficiente şi echitabile a teritoriului.

Prin crearea unui nivel administrativ intermediar între judeţ şi sistemul naţional e foarte posibil ca declinul acestui palier să poată fi stopat. Devenind oraşe secundare într-un sistem regional care preia o parte dintre atribuţiile care acum se consumă la nivelul naţional, vor ieşi din anonimatul teritorial în care se află acum şi îşi vor putea negocia mult mai eficient poziţia lor în sistemul regional de relaţii.

*

Marele pericol al regionalizării îl reprezintă opţiunea pentru regiunile mici, de tip sovietic, aşa cum transpare în unele discursuri despre acest proiect. Prin regionalizarea elementară, realizată prin comasarea a două judeţe, nu vor pierde marile oraşe (Cluj, Timişoara sau Iaşi), care vor funcţiona în continuare în logica lor regională, ce va deveni după punerea în practică a unor astfel de regiuni, una supra-regională. Acest tip de abordare a regionalizării va crea, într-o manieră directă, un handicap judeţului a cărei resedinţă nu a dobândit calitatea de reşedinţă regională. Astfel, fenomenul skhrinking cities, care se manifestă plenar în cazul oraşelor situate pe palierele intermediare ale ierarhiei urbane se va acutiza în cazul reşedinţelor de judeţ pierdante.

Dacă într-o regiune administrativă suprapusă geometriei Regiunii de dezvoltare Nord-Est, Bacăul, Suceava, Botoşaniul, Piatra Neamţ sau Vasluiul (polii urbani secundari) ar avea o forţă de negociere puternică în raport cu oraşul primat – Iaşi, temperând tentaţia concentrării funcţiilor la nivelul noului centru, lucrurile nu vor mai sta aşa în cazul regiunilor elementare. Ce forţă de negocire ar avea Vasluiul într-o geometrie regională Iaşi-Vaslui, unde Iaşii ar realiza mare parte din PIB-ul regional? Dar Botoşanii, în interiorul unei geometrii Suceava-Botoşani? În cazul acesta e posibil să vorbim de un dublu impact negativ asupra oraşului şi judeţului său, pentru că Botoşanii vor aparţine unei regiuni a cărei identitate se va construi în jurul „brandului” Bucovina.

George Ţurcănaşu este lector doctor la Departamentul Geografie din cadrul Facultăţii de Geografie şi Geologie, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi