Radu Lupu

A fost o impresie fugară. Partea I din Concertul nr. 5 în mi bemol major opus 73 de Ludwig van Beethoven a fost altfel de cum am ascultat-o până atunci, dar a confirmat impresia vizuală pe care o credeam irelevantă. Siguranţa, calmul de dinaintea aşezării în faţa clapelor s-a simţit imediat la audiţie. În contrast cu versiunile, nu prea numeroase, e adevărat, ascultate până atunci, am remarcat aşezarea, temeinicia, puterea sunetului, aflate în relaţie cu un tempo mai rar decât cel folosit de alţi pianişti români – dar bine stăpânite, spre a intra în consonanţă expresivă, deşi contrastantă, cu notele în nuanţă mică, piano. Probabil că opţiunile interpretative pe care le-am ascultat anterior privilegiau natura extrovertită a melodicii romantice beethoveniene, altfel nu mi-am putut explica pe moment ceea ce am crezut a fi o anumită reticenţă a implicării afective.

Stimulată de alte premii importante ce i s-au acordat tânărului pianist român (cu un an înainte Van Cliburn, Forth Worth, Texas, peste doi ani Leeds, Marea Britanie), casa Electrecord a publicat Concertele nr. 3 şi 5 de Beethoven înregistrate de Radu Lupu cu Orchestra Cinematografiei (dirijor Constantin Bugeanu) şi Radioteleviziunii (dirijor Iosif Conta), astfel că impresia mea solitară datorată transmisiunii televizate a fost confruntată cu cele prilejuite de audiţiile repetate ale acestor discuri, cu audiţiile altor versiuni. Imaginea stilului interpretativ al lui Radu Lupu a rămas, în liniile esenţiale, aceeaşi.

Stabilit în străinătate, el a fost eliminat din programele radio-tv, media scrisă din România nu a putut informa despre marile sale succese internaţionale. În consecinţă, recitalul pe care l-a susţinut la începutul anului 1977 la Ateneul Român din Bucureşti, deşi anunţat cu un singur afiş, a umplut sala. Am avut marele noroc de a găsi bilet. Prima audiţie nemediată a fost o confirmare şi o îmbogăţire. Nu statura mai împlinită, nu pletele, nu barba mi-au atras atenţia. Combustiei interioare ce mi s-a impus în anii trecuţi i s-au adăugat forţa virilă exprimată, la emisia unor vârfuri de fraze melodice în nuanţă fortissimo, şi prin strigăte (străine sălilor româneşti de recital din epocă), delicateţea, romantismul înfiorat şi totuşi decent din anii trecuţi ai interpretului, acum pe măsura muzicii lui Brahms din Impromptu-uri. Au urmat prezenţele sale la ediţiile de după 1989 ale festivalului George Enescu, rezervate doar celor aflaţi în sala de concert, pentru că muzicianul a refuzat transmisiunile şi imprimările radio-tv. Dar cine îşi propune să-l cunoască, să-l studieze pe Radu Lupu are la dispoziţie discurile publicate la case de discuri prestigioase, mai ales interpretările generos postate pe youtube.

Retras definitiv în anul 2019 de pe scene, urmând să împlinească peste puţin timp 75 de ani (30 noiembrie), Radu Lupu şi-a păstrat în primul rând imaginea interpretului ce urmăreşte să redea spectacolul interior, dominat de textul partiturii. Spectacol ce poate fi „montat” din melodia nostalgică expusă alternativ în nuanţele discrete, piano, şi în accentele hotărâte – totul cu grija şlefuirii fiecărui sunet, cu grija sublinierii fiecărui început şi final de frază muzicală, cu grija fluidităţii discursului muzical, aidoma vorbirii inspirate a oratorului. Interpretând Rondo-ul în do minor KV 511, Radu Lupu înfăţişează vederii interioare a ascultătorului portretul lui Mozart lângă portretul lui Beethoven, însă decorul lipseşte, spre a-i simţi pe cei doi aproape de vremurile noastre. 

Interpretând lucrări de Schubert, Schumann, Beethoven, Ceaikovski, Brahms – de fapt, toţi compozitorii ce i-au fost apropiaţi -, Radu Lupu nu a afectat niciodată echilibrul între masivitatea energică şi delicateţea ingenuă, reţinând neîntrerupt atenţia celui ce ascultă asupra fiecărei idei sau fraze melodice, asupra fiecărui pasaj ori succesiune de episoade – „regizând” un spectacol muzical ce se urmăreşte cu neîntreruptă atenţie. Concepţia sa interpretativă a fost nutrită de profesori ce au trăit în alte timpuri – Florica Musicescu, Cella Delavrancea, Heinrich şi Stanislav Neuhaus, Arthur Schnabel. Se poate constata că, fără a face vreo concesie tehnicii virtuoze de concurs, strălucirii orbitoare ce întunecă deseori luminile interioare ale muzicii, Radu Lupu redă, de parcă ar deţine lupa rafinată a unui microscop, fibrele cele mai intime ale gândului şi expresiei muzicale aşezate de compozitor în partitură.

Deşi, ascultându-l, recunoşti, bineînţeles, stilurile Haydn-Mozart-Chopin, ale celorlalţi compozitori care i-au dominat repertoriul, variantele sale interpretative nu sunt fotografii de epocă. Întotdeauna se percepe o anumită atemporalitate – şi Mozart, şi Brahms, şi Schubert apropiindu-se, în viziunea lui Radu Lupu, de dramatismul, incertitudinea, nostalgia, înstrăinarea modernă, îndulcite prin frumuseţea melodică ce dezvăluie sensibilitatea acută a pianistului.

Radu Lupu i-a dezamăgit numai pe jurnaliştii care ar fi dorit să-i ia interviuri. Asta pentru că nu a avut încredere în capacitatea şi probitatea lor de a-i transmite gândurile. Mai demult i-a mărturisit, totuşi, unui reporter japonez neîncrederea în relevanţa concursurilor. Chiar a celor importante, succesul lui din tinereţe în Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie părându-i-se un capriciu al juriilor, dependent de starea psihică din acele momente.

În cazul lui Radu Lupu, relevanţa supremă rămâne în înregistrări, prilejuri mereu profitabile pe planul audiţiei şi meditaţiei.      

Alex Vasiliu este jurnalist, muzicolog şi profesor