Schimbare la vârful ministerului de Externe

Numirea doamnei Luminiţa Odobescu în fruntea ministerului de Externe, în locul domnului Bogdan Aurescu, este o opţiune pentru continuitate. Într-un sistem în care prerogativele cele mai importante în acest domeniu aparţin şefului statului, iar premierul are, la rândul său, o anumită marjă de manevră, era previzibilă numirea unui nou consilier prezidenţial, diplomat de carieră, mai ales în condiţiile în care PNL nu avea un candidat evident pe care să-l propună preşedintelui Iohannis. Nu este exclus ca tensiunile între domnul Aurescu şi unii lideri liberali, din cauza refuzului ministrului de a respecta protocolul partidului ce l-a girat, să fi dus la apariţia unor solicitări ferme vizând înlocuirea sa. Dar solicitările PNL nu pot fi, în prezent, atât de puternice încât să forţeze mâna preşedintelui la capitolul numiri.

Diplomat de carieră cu o ascensiune lentă, constantă şi respectabilă, doamna Odobescu vine la minister după o scurtă perioadă de tranziţie în postura de consilier al şefului statului, după o îndelungată activitate de reprezentant permanent al României la UE. Din această postură, a participat la şedinţele Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi (COREPER), în care se discută aprofundat toate temele ce vor intra în atenţia Consiliului. Probabil că doamna Odobescu se va simţi confortabil în  şedinţele Consiliului Afaceri Externe, formatul în care sunt abordate chestiunile ce ţin de relaţia politică a UE cu restul lumii. De asemenea, ar trebui să contăm pe capacitatea noului ministru de a înţelege la nivel de detaliu şi probleme ce nu ţin de politica externă, înţeleasă în mod restrictiv – iar aici, foarte importante sunt temele economice.

Nu trebuie să ne aşteptăm, însă, la o creştere bruscă la capitolul „densitate”, în politica noastră externe. Spre deosebire de anii 1990, spre a nu mai vorbi de era comunistă, foarte multe dintre obiectivele noastre se suprapun cu cele ale partenerilor şi sunt abordate la nivel de UE. Apoi, prin comparaţie cu deceniile trecute, România participă la mai multe forumuri multilaterale, unde se poate interacţiona mai eficient (şi, dacă este cazul, mai discret) cu diverse state din afara „reţelei” noastre prioritare, constituite din UE şi NATO. Vizitele în exterior sau primirile unor omologi străini sunt mai puţin frecvente, tocmai pentru că diplomaţia multilaterală din organizaţiile internaţionale suplineşte, adesea într-un mod mai economicos, aceste activităţi. În fine, într-o epocă în care mai toate ministerele interacţionează direct şi intens cu forurile omologe din străinătate sau cu alţi actori internaţionali, este normal ca rolul ministerului de Externe să fie redefinit.

Noul şef al diplomaţiei române ar trebui, în principiu, să agreeze acest mediu. Având în faţă un mandat relativ scurt, într-o perioadă preelectorală în care mulţi politicieni cu ambiţii prezidenţiale sau guvernamentale vor căuta să-şi construiască o imagine de competenţă în problematica externă, probabil că doamna Odobescu va fi discretă. Ideal ar fi ca domnia sa să-şi valorifice independenţa politică întărind din punct de vedere organizaţional structura pe care o conduce. În cazul ministerului de Externe de la Bucureşti, aceasta ar putea include (cel puţin) două elemente.

În primul rând, fără a renunţa la stilul naţional de pregătire a diplomaţilor de carieră – aici nu se pot face schimbări semnificative, pe termen scurt – ar trebui încurajată specializarea lor pe diverse teme de politică publică, relevante la nivel internaţional. Specializare ar însemna nu doar studii în ariile tematice respective, ci implicarea de durată în reţelele profesionale ce leagă mediile diplomatice de comunităţile academice, de ONG-urile internaţionale, de marile companii globale. Poate că România are deja diplomaţi care să poată fi ascultaţi cu interes la reuniuni internaţionale de amploare pe teme precum mediul înconjurător, condiţia refugiaţilor sau cyber-criminalitate. Dar, dacă are, ar trebui să-şi dorească mai mulţi.

În al doilea rând, doamna Odobescu ar putea regândi puţin relaţia între ministru, organizaţia  pe care o conduce şi noţiunea de „secret”. E vorba aici şi de o mai bună cunoaştere a activităţii publice a ministerului de către cetăţeni, din ale căror taxe funcţionează şi respectiva instituţie. Dar, totodată, şi de evitarea unor reacţii precum cele ale domnului Aurescu, la întrebările realizatorului BBC despre ajutorul militar acordat Ucrainei. În particular, un ministru de Externe poate să-l admire pe Metternich, dar în public, mai ales dacă nu este principe al vreunui Imperiu, trebuie să fie ceva mai deschis către comunicare.