Absenţa raţiunii

În aceste condiţii, te-ai aştepta ca politicile de combatere a sărăciei să se bucure de un sprijin masiv, trans-politic şi trans-ideologic.

Pentru cei care se consideră progresişti, politicile de combatere a sărăciei sunt menite să asigure tuturor cetăţenilor un grad de autonomie care face posibilă asimilarea valorilor post-materialiste: egalitatea de gen, grija faţă de mediu, non-discriminarea, atenţia faţă de persoanele cu dizabilităţi ş.a.m.d.

Pentru cei care se consideră adepţii dreptei capitaliste, combaterea sărăciei este precondiţia pentru o piaţă internă sustenabilă: o piaţă compusă din cumpărători mai bogaţi este una capabilă să absoarbă mai bine producţia internă de bunuri şi servicii. Cu alte cuvinte, puterea de cumpărare a cetăţeanului obişnuit este o condiţie necesară a existenţei pieţei. În consecinţă, abolirea sărăciei face posibilă creşterea numărului de firme (în special de firme mici şi mijlocii), cu toate beneficiile care decurg de aici pentru calitatea şi sustenabilitatea capitalismului local.

Pentru susţinătorii democraţiei, politicile de combatere a sărăciei asigură o participare mai mare a cetăţenilor la viaţa politică, şi astfel îmbunătăţesc calitatea democraţiei. Toate cercetările sociologice probează o corelaţie pozitivă între nivelul de trai şi prezenţa la vot, ca şi între nivelul de educaţie şi prezenţa la vot (iar o populaţie mai puţin săracă este una care nu doar că înţelege importanţa educaţiei, dar îşi şi permite accesul la educaţie).

Pentru susţinătorii statului de drept, politicile de combatere sărăciei generează cetăţeni mai imuni – şi astfel mai puţin toleranţi – faţă de corupţie, ceea ce generează o presiune de jos în sus în favoarea reformării instituţiilor şi a regulilor sociale.

În fine, pentru naţionalişti politicile de combatere a sărăciei sunt precondiţia refacerii mândriei naţionale.

Pe scurt, abolirea (sau cel puţin diminuarea semnificativă a) sărăciei este condiţia necesară pentru ca fiecare grup ideologic care populează spaţiul public românesc să îşi poată aplica politicile preferate, astfel ca toţi să ajungă să trăiască, în fine, în ţara pe care şi-o doresc.

Evident, combaterea sărăciei nu rezolvă toate problemele. Dar numai într-o ţară în care sărăcia este combătută activ şi eficient vom putea avea politici educaţionale capabile să ne sigure dezvoltarea pe termen lung, o societate incluzivă, un capitalism cu adevărat funcţional, competiţie politică autentică, democraţie de calitate, sprijin masiv pentru statul de drept şi pentru buna guvernare şi toate celelalte pe care ni le dorim.

Din perspectiva asta spuneam că, date fiind condiţiile din România, politicile de combatere a sărăciei ar trebui să se bucure, în mod normal, de o masivă susţinere trans-ideologică.

În realitate însă, la noi nu doar că nu există un astfel de acord trans-ideologic, dar ideea de combatere a sărăciei lipseşte cu desăvârşire din spaţiul public.

Cei auto-intitulaţi „progresişti”, dar şi cei auto-intitulaţi „de stânga” sunt preocupaţi să îşi dezvolte o retorică ostilă faţă de bogaţi, ca şi când problema fundamentală a României ar fi bogăţia (eventual bogăţia prost distribuită), nu sărăcia cvasi-generalizată. Când nu fac asta, progresiştii organizează marşuri ale bicicliştilor, petreceri câmpeneşti, salvări de copaci şi campanii de modificare a legii partidelor. Toate campaniile astea pot fi excelente, dar ele ignoră cu desăvârşire problema sărăciei. Pe scurt, progresiştii par teleportaţi într-un univers paralel, în care singurele lucruri demne de interes sunt valorile post-materiale.

La dreapta, lucrurile stau şi mai rău. Pentru cei auto-intitulaţi „de dreapta” şi susţinători a capitalismului, „sărăcie” e un cuvânt tabu – atunci când nu exprimă de-a dreptul un viciu intolerabil, corelat cu lenea, cu nesimţirea şi cu iresponsabilitatea. Iar „politici de combatere a sărăciei” e o sintagmă pe care nu o poţi rosti decât dacă eşti „bolşevic”, „putinist”, „americanofob” – şi, în general, posesor al tuturor viciilor morale şi intelectuale.

Din perspectiva asta, e ca şi cum cineva ar aluneca pe gheaţă, şi-ar rupe piciorul, ar începe să răcnească de durere, iar lumea care s-ar aduna în jurul lui s-ar împărţi în două grupuri: unul care s-ar preocupa să-i aranjeze cât mai estetic freza (fiindcă, da, în cădere nefericitul şi-a ciufulit şi părul), şi celălalt care s-ar opune din răsputeri oricăror măsuri de prim ajutor, susţinând că singura metodă acceptabilă de vindecare e rugăciunea şi trecerea timpului.

Ceea ce înseamnă că, la noi, ideologia bate raţiunea (înţelegând prin „raţiune” adecvarea la realitate şi adecvarea mijloacelor la scopuri). Iar absenţa raţiunii are drept consecinţă perpetuarea unei realităţi dureroase pentru toţi.

Sorin Cucerai este traducător şi publicist