Alb: Vrăjire şi dezvrăjire a actului teatral

Ceea ce aduce nou acest regizor vizează în primul rând aspectul scenografic, schimbând radical spaţiul de joc: un cub alb din pânză, prevăzut cu despicături pe toate laturile, de proporţii, în interiorul sălii de spectacol, delimitând locul acţiunii, asemeni unui platou de filmare; un retroproiector la vedere, în mijlocul spectatorilor, pe care Andreea Boboc îl foloseşte din când în când pentru a ilustra ori sublinia replicile protagoniştilor (doi soldaţi înzăpeţi în timpul unei misiuni în Siberia). În al doilea rând, deşi se lucrează cu mijloacele tehnice pe faţă, iluzia rămâne imaculată în cubul ei – unde reflectoarele proiectează lumină plină, glacială, fluorescentă atunci când cei doi soldaţi suferă de ger sau, dimpotrivă, o lumină joasă, gălbuie, uşor difuză – când intervin scene despre dorinţe neîmplinite, eşecuri sentimentale, experienţe neobişnuite din trecut, cu alte cuvinte, amintiri, reflecţii, regrete. Din scăderi treptate ale luminii sau prin declanşare bruscă (dar acesta nu mai reprezintă un element de noutate) se creează legătura dintre scene.

Textul, semnat de dramaturgul rus contemporan Evgheni Grişkoveţ, are un caracter confesiv, monoloagele scurte din care se compune dialogul sunt marcate de autoreferenţialitate, în permanenţă ai impresia că autorul vorbeşte despre propria experienţă, livrând mici detalii, pitoreşti pentru o discuţie colocvială, cum e de altfel schimbul de replici, senzaţii şi rememorări dintre cei doi soldaţi, dar lipsite de rezistenţă într-un context mai larg, oricare ne-am putea imagina că ar fi acesta şi care ar fi putut delimita lumea căreia aparţinem, o mentalitate, anumite prejudecăţi socio-culturale; pretenţii de universalitate nu poate emite acest scenariu – s-a spus că sfera de adresabilitate a piesei de teatru în cauză îl vizează pe omul de rând (nu o consider ca pe calitate a textului de autor). Mai curând, punerea în scenă recuperează textul prin jocul dinamic, vehement, verosimil, alimentat în permanenţă de prestaţia celor doi actori – Cosmin Maxim şi Dumitru Năstruşnicu. Dintre aceştia, Cosmin Maxim se adaptează parcă în modul cel mai credibil rolului soldatului adus în pragul disperării de îngheţul devastator şi numai atunci când interpretează personaje aduse în scenă de fluxul conştiinţei (adolescent neiscusit, tată, prieten) face apel la experienţa acumulată prin roluri anterioare, în timp ce Dumitru Năstruşnicu, invers, îşi organizează partitura pe baza a ceea ce ne-am obişnuit să vedem în rolurile sale (nonşalanţă, aroganţă, gangsterism), însă are şi pusee ludice (rolul fiului) ori pasaje când devine convingător în interpretarea febrilă a celui de-al doilea soldat. Actriţa Andreea Boboc este în actualul spectacol o prezenţă scenică eterică şi eterată, ingenuă, dar şi o ştrengăriţă, pe de o parte, ”Zăpezica” (în fantezia autorului dramatic fata morgana a deşerturilor ori sirena oceanelor îşi află un corespondent, preluat din folclorul rus de secol al XIX-lea, pentru teritoriile polarice, albe, reci – Snegurochka), pe de altă parte revenindu-i totalitatea rolurilor feminine parcurse de scenariu (adolescentă precoce, soţie, iubită neglijată, mamă). În acelaşi timp, ea face legătura dintre cubul alb, izolat, pe de o parte, şi public, pe de altă parte, prin repetate proiecţii pe peretele de fundal (proiecţii care nu au absolut niciun efect asupra a ceea ce se petrece înăuntru) şi, cel mai important, racordează conştiinţa spectatorului (prin reacţii vădite) la modul cum trebuie judecat comportamentul celor doi. Prin urmare, spaţiul de joc este împărţit între ”un înăuntru” (vorbele, gândurile, dorinţele protagoniştilor) şi un ”în afară” (vocea publicului), iar puntea de legătură o reprezintă chiar rolul Andreei Boboc, Crăiasa gheţurilor.

În măsura în care definiţia dată frumosului spre finalul dialogului lui Platon, Hippias Maior, ”delectare dezinteresată produsă prin văz şi auz”, îşi poate redobândi astăzi semnificaţia, pot afirma că acesta este un spectacol frumos, de care ne amintim cu plăcere (un Tchaikovsky disonant la pianină, cu care Andreea Boboc ne întâmpină surâzând ingenuu, scuzându-şi neiniţierea; arta naivă ad hoc proiectată; ploaia de meteoriţi, visul neîmplinit al băieţelului care-şi dorea o bicicletă de Crăciun, apoi băieţelul cu chibriturile de mai târziu; jocul adolescentin din scrânciob; plimbarea pe biciclete albe prin jurul platoului). Regăsesc la Michael Oakeshott definirea esteticii (gr. poesis) ca desfătare dezinteresată. Specificul activităţii artistice constă în crearea unor imagini unice, mereu prezente, de aceea permanente, lipsite de istorie, ce sunt recunoscute ca fiind doar imagini. Actul estetic presupune contemplarea şi delectarea. Astfel că o uşoară monotonie resimţită în sala de spectacol, pe care actorii încearcă din răsputeri să o înlăture prin joc viguros (Cosmin Maxim şi Dumitru Năstruşnicu), respectiv prezenţă scenică inefabilă şi participativă (Andreea Boboc) e depăşită atunci când rememorezi imaginile reprezentate ce ne prind în mrejele unei lumi ficţionale, în care energii şi emoţii se dezlănţuie necondiţionat. O asemenea lume e altceva decât lumea aşa cum o cunoaştem în manieră ştiinţifică sau practică. Cu toate acestea, să nu ne amăgim cu iluzia unei ”alte lumi”. Imaginile artistice nu sunt forme/ eidos-uri. Nu sunt transcendente. Nu sunt, însă, nici temporale. Nici eterne şi, totuşi, mereu prezente locul lor pare să fie într-adevăr ”afară din cetate”, într-un cub alb, străveziu.

Dana Ţabrea este profesor, doctor în filosofie şi cronicar de artă teatrală