Amorsa întrebării: Vasile Arhire

Dar chiar şi în compania acestor alte cărţi, „vecine” de colecţie, cea despre care scriu acum se distinge printr-o particularitate demnă de toată atenţia: Ghici cine (re)vine la cină? (I), a lui Vasile Arhire este o selecţie din seria emisiunilor sale cu acelaşi generic interactiv, de la TVR Iaşi, translate, iată, dinspre micul ecran şi orizontul lui de receptare, pe văzute şi auzite, către acela, mai durabil, al lecturii. O dovadă în plus, dacă era nevoie, că între limbajul dominat de imagine (nu şi reductibil la ea) şi, de cealaltă parte, cel al cuvântului nu este nici un clivaj fatidic, cu atât mai puţin un război.

La antipodul prejudecăţii atât de superficiale (şi al iluziei-capcană, pe măsură) a unora, nu chiar aşa de puţini, genul acesta de publicistică dialogată nu e deloc unul uşor, ba chiar aş zice că este, prin premisele sale, de o maximă complexitate, exigenţele ce-i sunt proprii funcţionând în fond ca un test căruia destui dintre cei ce-şi încearcă puterile într-o atare direcţie nu reuşesc să-i facă faţă. Cine nu a dat, în paginile unor publicaţii culturale, ca şi la radio sau tv, peste „dialoguri” terne şi diluate, obosite, uneori de-a dreptul căznite? Şi ori de câte ori se produce o astfel de impresie, pricina adâncă a amintitelor metehne se lasă descoperită, până la urmă, întotdeauna, fără excepţie, nu altundeva decât la cel ce propune, deschide, amorsează conversaţia, dialogul, până şi în cazul unor eventuali parteneri mai dificili, scumpi la vorbă, ţepoşi etc. Pentru că tonul, devenirea dialogului în durata desfăşurării lui, sarea şi piperul acestuia, mobilitatea inventivă necesară pentru a elimina timpii morţi şi a evita previzibilul, rigiditatea, monotonia, sunetul fad al falselor răspunsuri, toate acestea sunt în mâna amfitrionului dialogic, lui i se cer calităţi de temperament, inteligenţă şi muncă, sensibilitate şi reactivitate mereu treze, un cumul de cerinţe organice, definitorii pentru arta dialogului autentic, nu chiar la îndemâna oricui, eufemistic vorbind.

Gândiţi-vă numai la paleta de nume şi specializări din sumarul volumului, de la oenologul academician Valeriu D. Cotea, sau biologul şi terapeutul Constantin Milică, la matematicianul Radu Miron, chimistul Bogdan C. Simionescu, logicianul Teodor Dima, juristul Valerius M. Ciucă, medicul Eugen Târcoveanu sau un spirit dinamizator de prim-plan al inventicii, ca Boris Plăhteanu! Cât de diferite, unele de celelalte, sunt câmpurile lor de activitate, cum îl obligă ele pe cel ce intră în dialog cu personalităţi autentice venite din astfel de orizonturi la o minimă familiarizare, nici ea uşoară, cu diversitatea şi reperele destul de complicate ale domeniilor lor, ilustrate la un nivel atât de înalt. Trebuie să ai un anume gust, o adevărată voluptate, ale deschiderii către sfere ce n-au cum să-ţi fie nu cunoscute, dar nici lesnicios abordabile, altfel spus, să-ţi doreşti satisfacţia unei atare iniţieri, condiţie de neocolit a oricărui dialog în stare să aibă nerv, credibilitate, firesc.

Şi aceeaşi problemă se pune, nu mai puţin decât în cazul ştiinţelor, şi cel al personalităţilor din universul artelor, al literaturii sau al unor mai rare preferinţe, vocaţii, pasiuni care l-au condus pe jurnalistul Vasile Arhire la alegerea interlocutorilor săi. Marele artist care e Dan Hatmanu, mărturisitor al beneficei „trude din faţa şevaletului”, poetul Emil Brumaru, cu nostalgia Dolhascăi, şi confratele său Horia Zilieru, cu iubirea şi cultul său pentru Eminescu, Arghezi şi Ion Barbu, dar şi singurul cosmonaut român, Dumitru Dorin Prunariu, un nobil apărător al lumii şi civilizaţiei muntelui, Radu Rey, muzeograful Ion Arhip, Ionel Miron, „căutătorul de comori acvatice”, cu batiscaful său, excepţionala actriţă Cornelia Gheorghiu, scriitorul şi jurnalistul Grigore Ilisei, criticul de artă Valentin Ciucă, amfitrionul „cinelor” reuşind să-i stârnească pe toţi întru depăşirea previzibilului. Desigur, e vorba înainte de toate de pasiuni şi destine creatoare, de acea muncă îndârjită despre care fiecare dintre invitaţi, din perspectiva sa distinctă, îşi comunică pe puntea dialogului nu numai satisfacţiile, împlinirile, dar şi neliniştile, dificultăţile înfruntate, izbânzile şi preţul lor în confruntarea cu propriile limite interioare. Dar această firească dominantă-liant, a întregului volum, pentru că ea are o sinceră şi transmisibilă ardenţă, nu cade în monotonie, convinge şi mai cu seamă are o implicită, adesea şi explicită, valoare moral-modelatoare, cu atâtea amintiri legate de profesorii, maeştrii, modelele celor intervievaţi. O continuă raportare la cest lanţ al descoperirii talentelor şi al transmiterii pasiunii. Nu vreau să închei fără a sublinia şi un alt leit motiv al volumului, ataşamentul faţă de Iaşi şi faţă de ţară al tuturor partenerilor de dialog din Ghici cine (re)vine la cină? Un volum căruia nu-i lipsesc nici umorul, faţetele neaşteptate ale unor celebrităţi, detaliile cotidiene care întregesc memorabilele portrete/ autoportrete dialogice.

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Alexandru  Ioan Cuza” din Iaşi, critic şi istoric literar

Publicitate și alte recomandări video