Autoritatea criticii

Imediat după 1990, când politica (nu politicul!) a mesmerizat majoritatea intelectualilor şi mai ales a scriitorilor, care s-au găsit în situaţia de a-şi putea exprima în public opinii tranşante, apăsat anticomuniste, după ce decenii la rând, cât durase comunismul, se feriseră de atitudini politice clare, a fost împinsă către marginea interesului public literatura. Şi, lucru încă şi mai grav, că li s-a răpit scriitorilor capitalul de respect de care se bucurau înainte. A mai face literatură, a o mai comenta, a mai aduce în discuţie necesitatea esteticului reprezenta, în furioşii ani imediat post-revoluţionari, un păcat politic. Unul care se sancţiona în termeni aproape la fel de duri ca în anii ’50. În presa culturală politizată din primul deceniu de după 1989 au avut loc „demascări” vehemente, s-au publicat pamflete sulfuroase, s-au destrămat solidarităţi până mai ieri hotărâtoare pentru demnitatea scriitorului român. Taberele păreau categoric despărţite: „anticomuniştii” şi „apoliticii”. Scriitorul român nu a ştiut să facă faţă şocului libertăţii. Sau, ca să nuanţez, al posibilităţii libertăţii. Într-un asemenea context, critica literară a părut dintr-o dată un discurs autist, un semn de indiferenţă faţă de urgenţele ţării. Sau, într-o epocă în care era mult mai important cu cine „joacă” sau cu cine votează un scriitor decât ce a publicat, s-a politizat, în destule cazuri, ea însăşi, pierzându-şi autoritatea.

Nicolae Breban, într-o carte-manifest, Trădarea criticii, a pus această prăbuşire a instituţiei criticii literare pe seama faptului că marii critici, cei ai generaţiei şaizeciste, şi-au părăsit domeniul într-un moment când era mai acută nevoie de portanţa lor, de autoritatea de care se bucurau. Criza nu se explică însă numai printr-un vid de putere, real, fără discuţie, până în jurul anului 2005, când începe să se manifeste o nouă generaţie de critici. Literatura, în ansamblul ei, a fost nevoită să îşi negocieze alte strategii, să facă faţă unei concurenţe inexistente până la căderea regimului comunist. Ca parte esenţială a sistemului literar, critica şi-a redefinit şi ea discursul şi, mai ales, s-a obişnuit să se retragă în nişa publicaţiilor literare, intrate şi ele în criză.

Autoritatea criticului s-a diminuat, autoritatea criticii continuă. De ce să nu recunoaştem că înainte de 1989 autoritate maximă avea criticul foiletonist? El susţinea, cu micile compromisuri inerente, interesele breslei împotriva agresiunilor politicului. Apăra literatura, specificul ei, împotriva presiunilor ideologice. Şi a făcut-o atât de bine, încât în 1971 a fost imposibilă revenirea la modelul „obsedantului deceniu”. Aceasta este uriaşa victorie a criticii literare dinainte de 1989. Or, această confruntare nu se putea duce cu mijloace academice; cele gazetăreşti, cele ale cronicii literare erau mult mai potrivite. După 1990, pur şi simplu s-a simţit o din ce în ce mai firavă nevoie de această baricadă. Critica de întâmpinare nu a pierit, dar se află în plin proces de marginalizare. Cronicarul literar nu mai reprezintă criticul prin excelenţă, ci un funcţionar al literaturii. Unul absolut necesar. Dar puterea, autoritatea nu mai emană de la el. Oricum, această salahorie a criticii la zi a fost, treptat, dublată şi apoi chiar suplinită de studiile riguroase, de sintezele academice. S-a făcut acest îmbucurător salt de la consemnarea spontană a unei impresii de lectură (aceasta ar fi, după mine, definiţia minimală a cronicii literare) la construcţia critică (presupunând scenariu, „dicţiune a ideilor”, imaginaţie conceptuală, erudiţie, comprehensiune). Cred că de foarte multă vreme critica românească nu a cunoscut o perioadă atât de densă: a venit vremea reevaluării autorilor canonici, citiţi prin grile diferite, complementare celor de ieri. Critica literară contemporană traversează un moment favorabil, nu am nici o îndoială. Deşi reprezentanţii săi sunt încă tineri, ea a umplut deja câteva rafturi de cărţi foarte bune. La judecata de apoi a literaturii române, acestea ne vor salva sau ne vor condamna. 

Bogdan Creţu este director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide”, Academia Română, Filiala Iaşi şi conferenţiar universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii ”Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi