Bătălia pe Justiţie: mitologie şi realitate

Până de curând o mulţime de români erau convinşi, şi probabil destui mai sunt şi astăzi, de două lucruri: 1. în România există o enormă corupţie, mult peste ceea ce vedem prin alte părţi, iar principalul vinovat este clasa politică; 2. în contrapartidă este totuşi o parte luminoasă: procurorii incoruptibili şi curajoşi din DNA fac tot ce le stă în putinţă (de regulă împreună cu cei din serviciile secrete) să înlăture această pegră care afectează grav România şi care împiedică ţara să progreseze. Aşa că atunci când e vorba de poziţionările faţă de sistemul de justiţie autohton imaginea este aceea că există două tabere ireconciliabile: corupţii din mediul politic, din cel de afaceri şi canalele media care îi susţin, care îşi doresc să preia controlul asupra justiţiei pentru a scăpa nepedepsiţi, pe de o parte, şi procurorii, mai ales cei din DNA, o serie de jurnalişti şi oameni din societatea civilă, SRI-ul, câţiva oameni de bine din politică, sprijiniţi din exterior (Bruxelles-ul plus câteva ambasade, mai ales cea a Statelor Unite), pe de cealaltă parte, care vor să menţină vie făclia luptei anti-corupţie.

Această viziune în Alb şi Negru a început însă să fie pusă brusc în discuţie, mai ales în ultimele luni, de o serie de dezvăluiri, tot mai multe, care oricum am privi lucrurile erodează sever credibilitatea unui demers care, să nu uităm, chiar la începutul acestui an a scos în stradă sute de mii de oameni care au protestat împotriva unei Ordonanţe de Urgenţă emise de guvern, menite, în opinia lor, să afecteze grav lupta anti-corupţie. Motiv pentru care mulţi trebuie să fie bulversaţi, confuzionaţi, de suita de întâmplări la care asistăm în ultima vreme, de la dezvăluirile incendiare privitoare la procurorul Negulescu din Prahova, văzut până nu cu mult timp în urmă drept un fel de erou simbol al bătăliei împotriva corupţie, şi declaraţiile unor foşti angajaţi ai serviciilor secrete, inclusiv cu privire la acoperiţii din presă şi justiţie, până la conflictele interne din DNA şi CSM explodate în spaţiul public.

În realitate ceea ce se întâmplă e departe de a fi o surpriză şi, de altfel, existau semne de mai multă vreme, că o astfel de interpretare schematică, caricaturală, a realităţii nu avea cum să reziste în timp. Din cel puţin două motive de bun simţ. Primul, instituţiile de forţă, precum DNA sau SRI, nu puteau să fie cu totul altfel decât celelalte instituţii din ţară, cu toate păcatele acestora, şi nu puteau să fie în completă disonanţă în raport cu valorile dominante din societatea românească. În al doilea rând, s-a probat întotdeauna în istorie că puterea corupe şi este o probă de naivitate să crezi că unii dintre cei care o deţin la un moment dat sunt prin definiţie buni. Acesta este de altfel şi motivul pentru care James Madison a militat pentru introducerea în Constituţia Americii a principiului fundamental checks and balances, în virtutea cărora diferitele segmente ale puterii din stat se controlează reciproc.

Dacă ar fi să facem o caracterizare sintetică a convulsiilor şi confruntărilor legate de sistemul de justiţie am putea spune două lucruri: nu există "băieţi buni şi băieţi răi" şi tonurile sunt mai degrabă gri decât alb-negru. Pe de o parte, o bună parte din tabăra anti-DNA, în zona ei cea mai virulentă, este departe de a fi mânată de dorinţa altruistă de a curăţa de rele sistemul de justiţie românesc, de a milita pentru o justiţie echitabilă, profesionistă şi complet independentă. E foarte probabil ca mulţi să dorească, evident fără să o spună direct, o reîntoarcere la vremurile "binecuvântate", de până în 2005, când justiţia nu era de capul ei, ci bine strunită de decidenţii politici şi de cei din alte instituţii influente din stat. Sebastian Ghiţă, un abonat permanent la contracte publice de zeci, chiar sute de milioane de euro, prin zecile de firme pe care le controla, a devenit un luptător împotriva abuzurilor procurorilor doar în momentul în care sistemul privilegiat din care făcea parte s-a întors împotriva sa. La fel, pentru a lua doar un exemplu, nu poţi trece uşor cu vederea peste semnele de întrebare privind legăturile dintre Liviu Dragnea şi Tel Drum sau cele referitoare la proprietăţile sale, ale căror valoare depăşeşte cu mult ceea ce şi-ar putea permite un simplu bugetar. Aşa că nu e greu de ghicit cam ce obiectiv real au cei mai mulţi dintre cei care apar regulat în spaţiul public atacând virulent DNA şi întreaga campanie anti-corupţie din ultimii ani.

Însă problema e că lucrurile nu stau prea bine nici de partea cealaltă a baricadei. Şi apar tot mai multe dovezi în acest sens, nu sunt doar cazuri izolate. Comportamentul şi abuzurile lui Sebastian Ghiţă nu scuză în nici un fel abuzurile la fel de incalificabile ale lui procurorului Negulescu, de la presiunile sexuale asupra Andreei Cosma, pe care o cerceta penal, până la ameninţările la care făcea apel pentru a determina "martori", cărora le oferea o identitate protejată, să scrie denunţuri imaginare împotriva unor persoane pe care dorea să le distrugă, după propria mărturisire (din iniţiativă proprie sau la ordin!?). De altfel, rechizitoriul făcut de el în aşa numitul caz Ponta – Blair, este de un ridicol absolut, chiar şi pentru cineva care nu are nici un fel de studii juridice. În aceste condiţii e nefiresc (dar nu şi surprinzător) de ce un astfel de individ nu este cercetat pentru abuzuri de o mare gravitate.

Iar în acest punct trebuie făcută o observaţie importantă. O parte dintre cei anchetaţi de DNA, inclusiv familia Cosma de la Ploieşti, nu sunt probabil inocenţi. La fel, de pildă, lui Victor Ponta i se pot aduce destule reproşuri, ca politician, ca prim-ministru (dacă ar fi să vorbim doar despre maniera în care a pus în mişcare un întreg angrenaj pentru a ieşi cu faţa curată din chestiunea plagiatului). Dar asta nu înseamnă deloc că cei în cauză trebuie "rezolvaţi de procurori", oricât de antipatici ar fi. Pentru asta trebuie probe şi e obligatoriu să existe o administrare profesionistă a anchetei penale. Diferenţa dintre un stat de drept şi un sistem de justiţie arbitrară, administrat de un senior sau de un grup influent restrâns, este aceea că în primul caz sunt respectate strict procedurile şi drepturile procesuale ale celor anchetaţi. De exemplu, fără "scăpări" din rechizitorii în presă menite să cultive anticipat o imagine publică negativă a celor aflaţi în cercetare, chiar şi atunci când nici măcar nu au calitatea de învinuiţi. La fel, e drept, o parte dintre campaniile mediatice găzduite în trecut de Antena 3 sau Romania TV au fost discutabile, iar motivaţia o ştim: interesele patronilor. Însă acesta nu este un motiv să trimiţi în derizoriu dezvăluirile factuale, inclusiv înregistrările audio, făcute prin intermediul lor, pe motiv că sunt canale media care aparţin unor penali. Pentru că, urmărind aceeaşi logică, de ce ar trebui să dăm atunci crezare unor denunţuri făcute de oameni aflaţi în arest, şi încă la ani de zile distanţă de la comiterea faptelor incriminate. E aici o evidentă fractură logică.

Întrebarea esenţială este, şi aici e o dispută importantă în acest moment, dacă probleme care apar sunt doar cazuri izolate sau avem o problemă de sistem. Prima variantă e susţinută de vocile publice care consideră că sunt derapaje inerente, dar minore în raport cu ţelul nobil al bătăliei anti-corupţie. Însă, o asemenea interpretare cinică nu e deloc acceptabilă. Un principiu fundamental de drept statuează că e de preferat să scape unii vinovaţi decât să condamni un nevinovat. Am văzut, de altfel, cum persoane care au trecut prin acest gen de experienţe traumatizante, personal sau prin intermediul celor apropiaţi, şi-au schimbat radical părerea! Problema mai serioasă e că întâmplările din ultima perioadă, dezvăluirile, conduc la o concluzie mult mai gravă: aceea că ne confruntăm cu o problemă de sistem. Sigur, sunt o mulţime de anchete de corupţie gestionate corect. Însă mai avem două tipuri de derapaje majore. O reglare de conturi, la nivel înalt, prin intermediul justiţiei, cu ţinte alese în funcţie de o agendă de eliminare a oricăror obstacole în exercitarea unei puteri oculte. Apoi, avem abuzuri ale unor procurori care au utilizat, pe de o parte, capitalul public simbolic de simpatie faţă de lupta anti-corupţie şi, pe de alta, garanţiile de imunitate pe care le aveau după ce au dat curs unor "solicitări de la vârf" vizând anumite "ţinte", pentru a gestiona prin anchete penale agende personale sau de grup.

Toate aceste probleme acumulate au explodat. Şi era inevitabil să se întâmple aşa din cauza ciocnirilor inerente între diferitele grupuri de interese din structurile de forţă, inclusiv din zona justiţiei. Concluzia deprimantă este aceea că, după ce multe voci, în principiu de bună credinţă, au preferat să împingă gunoiul sub preş, apărând, justificând, abuzuri şi derapaje vizibile, care nu trebuiau în nici un caz trecute cu vederea, e destul de puţin probabil să asistăm acum la o reglare corectă, profesionistă, făcută cu bună credinţă, a unui sistem profund viciat. În plus, şi asta necesită o discuţie mai largă, apar destule semne de întrebare privind reverberaţiile externe, de natură geopolitică ale acestui proces de reaşezare a sferelor interne de influenţă.