Ca lumea!

Dar nu este marcată numai confruntarea (uneori doar latentă); acomodarea cu mediul şi armonizarea cu ceilalţi, la diferite niveluri, sunt şi acestea prezente. Faţă de generalizarea autoflagelării etnice („c-aşa suntem noi, românii”, „ca la noi…” ş.a.), există, în spaţiul discursiv recent, formule simţite drept capabile să cultive ideea de integrare, de a fi în rând cu (toată) lumea; iată doar câteva titrări ale optimismului: pagina de facebook „Români ca lumea” sau o emisiune „Petrecem k lumea”.

* Vorbeşte lumea! După dicţionare, ca lumea înseamnă „cum trebuie, cum se cuvine” („în rând cu lumea”), ceea ce nu pare a fi idealul tuturor; semi-argotic, asta înseamnă „excelent, formidabil”, supralicitarea vizând multe şi diverse: „un vin ca lumea”, „o damă ~”, „o petrecere ~”, formule de superlativ ce marchează, pentru neajutoratul lexical, o culme. Dar excepţia nu este doar o problemă de subiectivitate; avem destule situaţii, chiar publice, prin care ne putem considera, după ziceri calchiate, undeva între „lumea a treia”, adică printre „ţările în curs de dezvoltare”, şi „lumea a patra”, sintagmă prin care sociologii numesc „populaţia foarte săracă din ţările dezvoltate”, nu numai fără mijloace, ci şi fără pretenţii sau aspiraţii.

* Lumea, din tren. O călătorie pe ruta Iaşi – Bucureşti poate fi, pentru necunoscătorul opririlor, o provocare: inscripţionarea actuală a gărilor aminteşte epoca în care clădirile respective au fost construite mult în afara localităţilor. Venind (de pe câmp?), perpendicular pe faţadă, puteai citi, undeva sus, numele staţiei. Pentru multe dintre acestea situaţia a rămas aceeaşi, cu îmbunătăţirea că, uneori, există table inscripţionate şi pe flancuri, accesibile privirii de pe geamurile de la vagoane. După ce trenul s-a oprit, tresărind din moţăială, dacă nu ai spirit gregar sau eşti singur în compartiment, ca să afli ce te interesează, ar trebui să scoţi capul pe fereastră (ceea ce este interzis!) şi să-ţi ridici privirea spre fronton (în cazul când te afli în dreptul lui). Şi-ţi poţi aduce aminte de Franţa sau Germania, de pildă, unde numele gării te întâmpină de pe table, plasate cu dărnicie pe spaţiile dintre linii, una după alta, cu mult înainte de oprire, ca şi în spaţiul peronului. Deşi, dacă trenul nu ar avea instalaţie sonoră, poţi afla unde ai ajuns şi după ceas, consultând pliantele aflate la îndemână.

* În lumea largă. Comparaţii defavorabile de acest gen sunt prea multe pentru a fi trecute în revistă. În discuţie revine scrierea ultra-modernă, când ar fi de vină promotorii postării pe formate electronice, deoarece alfabetul englez nu are diacritice. Or, prin aceasta, intrăm la categoria naţie cu dizabilităţi. De exemplu, din Ţânţăreni ori Pătrăuţi, corespondenţii transmit, în mare grabă, on-line, informaţii despre vreun viol ori jaf; televiziunile prezintă ştirea ca „Breaking News” şi, astfel, în scris, dar şi oral, toată ţara este la curent cu noutăţile de la Tantareni şi Patrauti (nu am remarcat, încă, prestaţiile Pitesti ori Constanta). Acest tip de scriere are, după împrejurări, chiar susţinători; un Cătălin, de exemplu, este categoric: „Limba noastra e frumoasa dar n-are nicio treaba cu online-ul”; „Consider folosirea diacriticelor ca un moft pentru cei care au o problema” (adresa respectivului este, cum altfel? „/catalinbaciu.ro/”).

* Dar lumea bună? Să vedem, însă, cum se descurcă alţii. Darea în urmărire pe Interpol utilizează, fireşte, alfabetul englezesc şi nu ştim dacă există programe speciale de codare a numelor şi de citire pentru paşapoartele româneşti. Totuşi, se pare că o scot la capăt: dovadă că un căutat internaţional de pe la noi numit, să zicem, Mădălin Şeitan, a putut fi reţinut pe un aeroport de la Madrid. Aşadar, s-ar părea că, pe bază de specific cultural, nu există o cale de a ne strecura prin practicile civilizate ale globalizării.

* Din Lumea Nouă, o performanţă ce nu trebuie să lipsească din niciun manual de istoria publicităţii, după un ziar american din 1927: „Am penibila sarcină de a aduce la cunoştinţa prietenilor mei moartea scumpei mele soţii, survenită în momentul naşterii unui băiat, pentru care caut o doică, până în momentul când voi găsi o nouă soţie, frumoasă, posedând 20 000 dolari. Ea va trebui să mă ajute în întreprinderea mea de lingerie. Cu această ocazie anunţ clientela că lichidez mărfurile, cu preţuri avantajoase, înainte de a-mi transfera magazinul în clădirea pe care am construit-o în strada 129, clădire pentru care caut un portar şi în care se mai află de închiriat un apartament splendid cu 5 000 de dolari”.

* Lumea-i cum este: „Multă lume m-o plăcut, / Numa minte n-am avut”. 

Stelian Dumistrăcel este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Jurnalistică şi Ştiinţele Comunicării de la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi