Cele trei feţe ale lui Băsescu

Între 2005-2014, în timpul celor două mandate ale lui Traian Băsescu, au funcţionat trei teorii distincte despre relaţia fostului preşedinte al României cu justiţia. De fapt, într-o foarte mare măsură, însăşi carisma lui Băsescu (infinit mai întunecată azi decât ieri!) îşi extrage seva lipicioasă din această legătură controversată şi  primejdioasă.

Prima teorie, vehiculată de camarila din jurul lui Băsescu, de fanii săi cei mai înfocaţi (dar din afara PDL) şi chiar de Băsescu în persoană, îl prezenta pe şeful statului ca pe un urmaş direct al lui Vlad Ţepeş. Pornind de la principala promisiune electorală, care făcea trimitere la stârpirea corupţiei din ţară, prin orice mijloace, întrezăream un lider politic ferm, responsabil şi conştient de misiunea sa reformatoare. Nimic nu-l putea opri pe Băsescu din această luptă ce căpăta contururile unei apocalipse, nici măcar gravele acuzaţii de corupţie care planau asupra familiei şi apropiaţilor săi. Ca un apostol al curăţeniei sociale, fostul preşedinte, prin mesajele mobilizatoare adresate justiţiei (care rămânea totuşi absolut independentă), repetate în momentele cheie, şi mai ales prin oamenii (se zicea) excepţionali pe care-i scosese în faţă, părea adeptul unei dreptăţi întinse până la la ultimele consecinţe.

A doua teorie, susţinută de presa “neutră”, scria despre implicarea mai mult ori mai puţin directă a americanilor şi a oficialilor europeni în procesul de construire în România a unor instituţii puternice, capabile să reziste influenţelor negative ale politicului de esenţă pesedistă. Într-o ţară considerată printre cele mai corupte din Europa, întărirea justiţiei constituia principala miză a acestui acord. (Cu atât mai mult cu cât România bătea cu degete murdare la porţile UE şi, nu cu multă vreme înainte, devenise membră NATO. Iar o ţară coruptă este o ţară bolnavă şi vulnerabilă!) Spre deosebire de Ion Iliescu, care refuzase orice ajutor în această privinţă, considerându-l un “amestec în treburile interne”, şi de Emil Constantinescu, profund incapabil să gestioneze un astfel de sprijin, Băsescu ar fi acceptat înţelegerea. Probabil, peste mulţi ani, vom afla şi anexele secrete ale acestui protocol. Aşadar, în acest caz, meritul incontestabil al lui Băsescu va fi constat în a fi lăsat justiţiei mâna cât mai liberă. Plus o sabie tăioasă. Drept mulţumire, încă dezechilibrată de presiunile politice anterioare, şi doldora ea însăşi de personaje corupte, justiţia s-a apucat de căsăpit în stânga şi mai puţin în dreapta, alegându-şi vinovaţii îndeosebi dintre adversarii preşedintelui.

A treia teorie, lansată de PSD şi de Antena 3, îl descria pe Traian Băsescu drept tartorul suprem al unei justiţii vindicative şi răufăcătoare, care – de-a lungul a “zece ani răi” – nu a făcut decât să pună în practică poruncile şefului statului. Iar exact acelaşi lucru se spunea şi despre “servicii”. Magistraţii deveneau astfel simpli servitori ai unui sistem ocult ce-şi întinsese tentaculele peste tot, sistem gestionat de Băsescu şi finanţat de duşmanii poporului, români şi străini deopotrivă. După unii, răii erau corporaţiile internaţionale. După alţii, ong-urile manipulate de Soros. Când condamnările loveau un inamic al preşedintelui, Băsescu era taxat drept un mare ticălos. Când condamnările vizau (mai rar) un apropiat al preşedintelui, Băsescu era catalogat drept un mare trădător! În rest, şeful statului era “doar” un nebun periculos. Indiferent ce făcea, nu putea fi decât malefic. Asupra majorităţii procurorilor şi judecătorilor plana o suspiciune de corupţie imposibil de înlăturat. În schimb, toţi hoţii care au nenorocit această ţară, de la Dan Voiculescu – “Varanul” la Viorel Hrebenciuc – “Şobolanul rozaliu”, erau descrişi drept victime ale răzbunărilor lui Traian Băsescu. Şi ale abuzurilor magistraţilor.

Azi, la peste doi ani de când Băsescu nu mai este preşedintele României, comportamentul său politic şi nu prea (ca şi deciziile tot mai imprevizibile ale justiţiei!), ne permit să validăm una dintre teorii şi să le excludem pe celelalte două.

Pentru că fostul preşedinte a renunţat definitiv la a mai juca rolul unui iubitor al dreptăţii, adoptând un ton foarte apropiat celui al postului Antena 3 (canal care-l citează acum extrem de des pe “nebunul periculos”), prima teorie cade-n fund! Condamnarea, în primă instanţă, a nulităţii numite Elena Udrea l-a făcut pe Băsescu să-şi iasă din fire şi să încerce să demoleze tot  ce s-a construit anterior în domeniul judiciar. Ca să o vadă scăpată pe blonda cea incompetentă de o binemeritată pedeapsă, ex-preşedintele se anunţă capabil să elibereze toţi corupţii din galaxie. Noul Vlad Ţepeş în care crede Traian Băsescu este cel de pe emblema dubiosului PRU.

Apoi, fiindcă nu au ieşit pe piaţă niciun fel de informaţii compromiţătoare autentice (înregistrări audio-video, stenograme, denunţuri ori autodenunţuri etc.) care să ni-l arate pe Băsescu călare pe justiţie, pică în cap şi a treia teorie. Chiar crede cineva că, după ce fostul şef al statului a cerut condamnarea la moarte a Codruţei şi a altora, fie şi în glumă, nu ar fi apărut o reacţie pe măsură, eventual “pe surse”, a celor vizaţi, dacă ar fi existat probele necesare? Surprinzător e mai degrabă aspectul că alţi politicieni (Oprea, Ponta, Ghiţă etc.) par a fi avut legături mult mai strânse atât cu justiţia, cât şi cu “serviciile”! În acest context, să nu uităm că, din cei zece ani de mandat prezidenţial marca Băsescu, aproape jumătate s-au consumat în paralel cu guverne ostile, conduse fie de liberali, fie de pesedişti, aproape mereu în cârdăşie. Şi ei au încercat să controleze justiţia! Abia azi, sub preşedintele liberal Klaus Johannis, eforturile PSD par a fi din nou încununate de succes. Cică toţi pesediştii condamnaţi la închisoare erau nevinovaţi! Săracii!!

Rezultă de aici  că  odiosul “sistem” este mult mai extins decât suntem lăsaţi îndeobşte să credem, dar şi că  des pomenitul “binom” este de fapt un sinistru polinom! Ca o concluzie, până la urmă, tot presa “neutră”, bonomă, nu monomă, a avut dreptate!