Centenar Constantin Ciopraga

Aş privilegia-o, dintre toate, pe cea de nobil slujitor, de o viaţă, al catedrei: nu numai pentru că şi eu, ca atâţia alţii, aşa l-am cunoscut mai întâi, ascultându-i prelegerile, examinat ca student, mai târziu asistându-l la examene, ci şi pentru că de aici, de la această postură catedratică, a început, pot fi sigur de asta, să se articuleze imaginea (acum amintirea) Profesorului şi pentru mulţi dintre cititorii acestei pagini de ziar, însemnări evocatoare.

Nu numai în Iaşi sau în Moldova, ci şi în întreaga ţară, destui, în prezent, şi peste hotarele României, numărul miilor de foşti studenţi mă face să-mi imaginez acum, la Centenarul naşterii, un mare amfiteatru al memoriei noastre colective, de discipoli care îi datorează nu puţin Profesorului. Nu numai „cunoştinţe”, informaţii, un mod al integrării acestora, progresiv, la paliere din ce în ce mai înalte, în demersul de ansamblu al criticii şi istoriei literare (de la detalii, opere şi individualităţi, la curente, şcoli şi grupări, epoci, până la reflexele şi refracţiile proprii identităţii noastre etno-culturale în literatura naţională şi în conştiinţa, cel puţin implicită, a ceea ce o distinge, o singularizează în comunicarea cu identităţile altor culturi), ci şi raporturile complexe ale creativităţii literare cu celelalte arte, cu umanioarele (filosofia, istoria, psihologia, în special). Malraux ne-a propus muzeul imaginar. De ce, evocând viaţa şi opera unui Profesor, nu ne-am putea permite să ne închipuim un amfiteatru imaginar, al tuturor foştilor săi studenţi?

Sigur, există cărţile şi bibliotecile sunt şi ele un soi de „amfiteatre”, din rafturile cărora îţi alegi profesorii pe care să-i „asculţi” citindu-i, să-i pui în dialog, uneori polemic, pe unii cu alţii. Dar imaginea vie şi în amintirea de azi, într-un trecut, mai apropiat sau mai îndepărtat, trăită atunci, e totuşi altceva decât lectura. Sub acest raport, profesorii şi imaginea păstrată lor în timp au afinităţi şi convergenţe cu cea a artiştilor interpreţi, muzicieni, oameni de teatru: memoria acelei imagini receptate direct la cursuri, în concert, în spectacol, nu dispare cu totul decât odată cu ultimii discipoli ai profesorilor şi cu ultimii spectatori ai celorlalţi.

Evident, Cărţile asigură o posteritate activă, fecundă. Nu-l poate nimeni studia aprofundat pe Sadoveanu (şi opera acestuia este dintre acelea, puţine şi de vârf, care dau temei real viziunii asupra unei beletristici – expresie bogat cuprinzătoare şi rafinat nuanţată a românescului, spaţiu, istorie, limbă, spiritualitate, etnopsihologie, tipuri de mentalitate şi atitudine în „lume”, în existenţă) fără complementul analitico-interpretativ reprezentat de Mihail Sadoveanu. Fascinaţia tiparelor originare (1981), cel mai complet şi temeinic titlu din toată exegeza consacrată marelui prozator. Cum nu pot fi „omise” nici cărţile consacrate lui Eminescu, Hortensiei Papadat-Bengescu, ca şi altora, scriitori nu chiar de prim plan, de neignorat şi foarte legaţi de Iaşi, de Viaţa românească: Hogaş, Topîrceanu. Nu avea prejudecata limitării la autori de „prim raft”. Nu jura pe „metodă” şi nu s-a pliat succesivelor mode în materie. Prefera să convingă, nu să „seducă”, şi de aici miza pusă pe componente teoretice şi de metodologie selectate şi folosite nu în funcţie de „voga” lor trecătoare, ci după criterii de adecvare şi eficienţă. Nu avea orgoliul exacerbat, trufia impunerii cu orice preţ a punctului de vedere, rămânând de aceea deschis dialogului autentic, argumentat de ambele părţi, al ideilor.

Şi-a consacrat activitatea întregii vieţi, una de mare şi neobosit truditor, până în ajunul trecerii dincolo de Marele Hotar, iubirii sale active pentru literatura naţională, de la clasici şi consacraţi şi până la noi şi tinere talente, afirmării erudite, fără să devină pedantă, şi echilibrate, lipsită de orice soi de complexe, a creativităţii româneşti, titlul – reper de sinteză fiind Personalitatea literaturii române (1973),  totdeauna cu demnitate, măsură, fineţe şi devotament neştirbit. A iubit la fel de mult Iaşul, tradiţia culturală vie a Cetăţii şi a Almei Mater Iassiensis. A apărat, în repetate rânduri, valorile patrimoniale ale oraşului, a condus instituţii de cultură şi învăţământ. Iaşul, Universitatea, cultura naţională din toate spaţiile în care se vorbeşte, se scrie, se gândeşte şi se simte româneşte, au de ce şi pentru cesă-i păstreze recunoştinţă şi preţuire şi în posteritate.

Constantin Ciopraga, născutul la Paşcani (12 mai 1916): autorul (nu numai critic şi istoric literar, ci şi poet, romancier, eseist), Profesorul, omul. Preferinţe şi opţiuni limpezi şi statornice, de o viaţă: arhetipalitate, etnos şi ethos, echilibru clasic, deschidere lucidă, filtrată critic. Înaltă reverenţă, cuvenită in memoriam, la Centenar!

Nicolae Creţu este profesor doctor în cadrul Facultăţii de Litere, Universitatea “Al.  I. Cuza” Iaşi, critic şi istoric literar