Circul nostru cel de toate zilele

Un reportaj excelent (ca toate contribuţiile de pe site-ul Recorder) ne-a prezentat câteva imagini de la inaugurarea statuii prinţului Rainier al III-lea de Monaco. Toată lumea ştie, cred, că la Monaco are loc un celebru festival al circului şi că prinţul Rainier a fost un iubitor şi un protector al acestei arte, pasiune pe care a transmis-o copiilor săi. Ansamblul statuar (pentru că lângă prinţ sunt şi nişte figurine ce trimit la diferite ipostaze ale circului) a costat, în final, respectabila sumă de 1,8 milioane de euro. „Nici un efort nu e prea mare când e vorba de cultură”, a fost poziţia oficialităţilor care au dus până la capăt acest nobil proiect. Statuilor li s-a găsit, în chip firesc, locul potrivit lângă Circul de Stat.

O orchestră (să fi fost a Circului?) care aducea însă mai mult a fanfară a salutat, în acorduri solemne, sosirea înalţilor oaspeţi, în frunte cu primarul general Gabriela Firea şi cu ministrul Culturii Lucian Romaşcanu. Gabriela Firea, păşind cu vioiciune pe tocurile înalte, era îmbrăcată în pantaloni negri şi într-o – aţi ghicit! – superbă ie de-a noastră, românească. La ceremonie a fost prezentă Stéphanie de Monaco, cea care cu decenii în urmă era mai tot timpul pe coperţile de la Paris Match şi Elle; acum arăta cam obosită şi cam fără chef. Prinţul Radu arbora aerul său de mare concentrare interioară, adecvat momentelor istorice memorabile. În asistenţă – nu prea numeroasă – l-am remarcat pe Ilie Năstase, în uniformă de general, care mesteca – gânditor – gumă. Directorul Circului este actorul (coleg, în definitiv, al prinţului Radu) Bogdan Stanoevici, fost ministru (al diasporei, dacă nu mă înşel) într-unul din guvernele Ponta. Înainte de a o invita, cu onctuoasă deferenţă, pe Gabriela Firea să ia cuvântul, Bogdan Stanoevici s-a lăsat în voia unui elan liric debordant: „Prezenţa dumneavoastră aici, doamnă primar general, ne dovedeşte o dată-n plus că circul românesc nu are numai un trecut şi un prezent, ci şi un foarte frumos viitor!” (s.m.). Era vorba, probabil de acel viitor mai bun decât cel prezent de care vorbea dăunezi ministrul Liviu Pop. În fine, Gabriela Firea – care şi-a tras o eşarfă tricoloră peste ie – şi Lucian Romaşcanu (dacă numele tot nu vă spune nimic, repet: e ministrul Culturii) dezvelesc statuia. Personal, am rămas destul de contrariat: prinţul Rainier e înfăţişat în picioare, păşind, are braţele întinse şi degetele răsfirate. Semnificaţiile posturii sale îmi scapă, dar nu am competenţă în materie. Se vor pronunţa, sper, cei avizaţi. După ceremonie, ministrul Romaşcanu ia în braţe un copilaş, îl mângâie, primarul general i se alătură şi se trag în poză. La final, notează Cristian Delcea, autorul reportajului din Recorder, s-a strigat: „Trăiască Circul!”, iar Gabriela Firea a spus: „Doamne ajută!”.

O înălţătoare atmosferă de reculegere religioasă a însoţit şi ceremonia înmormântării generalului de Securitate Iulian Vlad. Am putut vedea, şi în acest caz, filmuleţe edificatoare, plus că am putut citi textul cuvântărilor rostite la căpătâiul ilustrului dispărut. În asistenţă – lume bună: mulţi foşti ofiţeri de Securitate, unii ajunşi la senectute, alţii mai tineri, chirurgul Mircea Beuran (fost ministru al Sănătăţii în guvernul Adrian Năstase) care ducea o imensă coroană de flori, istoricul Dan Zamfirescu, autor al unor deşănţate laude adresate lui Nicolae Ceauşescu, securiştii Radu Tinu şi Filip Teodorescu, care s-au „ilustrat” în decembrie 1989 la Timişoara, ziariştii Dan Andronic şi Mirel Curea (Evenimentul zilei şi Cotidianul s-au remarcat prin ataşamentul faţă de Iulian Vlad şi faţă de Securitate, în general), fostul director al SRI Costin Georgescu. E interesant că cei doi conducători ai serviciilor secrete din vremea când Emil Constantinescu era preşedinte, Costin Georgescu la SRI şi Cătălin Harnagea la SIE, au devenit invitaţi permanenţi la Antena 3 şi la RTV. Primul discurs a fost rostit de generalul de securitate Aurel Rogojan. Ar fi imposibil să dau seama de cascada superlativelor ce însoţeau enumerarea meritelor ultimului şef al Securităţii: e suficient, cred, să menţionez că, pentru Rogojan (care i-a fost director de cabinet), Iulian Vlad este „nemuritor”, fiind gratificat cu titlul de „cel veşnic în Univers”. Am aflat că Securitatea ne-a vrut binele, că a dovedit întotdeauna un patriotism nedezminţit şi că ne-a salvat de duşmani; a salvat, în fapt, neamul românesc de la pieire. A urmat la cuvânt Cozmin Guşă, pentru care Iulian Vlad a fost „mentor”, „mare profesor”, „om extraordinar şi român desăvârşit”, mai simplu spus – „o apariţie solară”. Al treilea vorbitor a fost un personaj ciudat care s-a prezentat drept revoluţionar, pretinzând că a luptat alături de Iulian Vlad la Revoluţie: în discursul incoerent al personajului s-a strecurat la un moment dat o afirmaţie neliniştitoare, anume aceea că „avem dosare” (?). Apoi, bătrânii domni – foste cadre de nădejde ale Securităţii care apăra ţara – au venit unul câte unul şi au sărutat cu evlavie icoana de pe sicriu. Întrebaţi de un reporter, doi dintre ei şi-au afirmat mândria de a fi securişti. În final s-a dat drumul la un stol de porumbei şi s-a cântat „Deşteaptă-te, Române!”.

De unde se vede că foarte multe lucruri nu au numai un trecut şi un prezent, ci şi un  frumos viitor.

Alexandru Călinescu este profesor universitar doctor la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, critic literar şi scriitor

Publicitate și alte recomandări video